Mă îngrijorează România

Mă gîndesc că România a intrat într-un cerc vicios. Din care va ieși foarte greu. Sau mai bine zis, a re-intrat. Pentru că am senzația că ce se întîmplă acum nu este foarte diferit de ce se întîmpla în perioada interbelică sau în a doua jumătate a secolului 19. Marea problemă a României este lipsa aproape totală a unei tradiții politice autohtone. Lipsa de tradiție parlamentară. Lipsa de filosofii politice cu tradiție care să reprezinte poluri ideologice spre care să graviteze diferite grupuri sociale. Grupuri sociale care să reprezinte suportul electoral al diferitelor partide care la rîndul lor să promoveze dezvoltarea țării românești conform propriilor filosofii sociale, juridice, politice sau economice. Nu a existat absolut nicio tendință embrionară în sensul acesta nici la sfîrșitul secolului 18, nici în prima jumătate a secolului 19. În această perioadă țări precum Franța, Germania, chiar Italia și unele provincii ale imperiului austriac erau martore ale întețirii fenomenului politic prin mijloace partinice. Nu mai vorbim despre Imperiul Britanic sau despre Statele Unite. La noi mișcările politice pașoptiste și cele de după ele au fost cu siguranță justificate de situația internă a României dar ar fi naiv sa le privim ca pe mișcări născute filosofic în țările române. Toți acei tineri au văzut și au învățat ideiile de partidă, parlamentarism, filosofie politică, revoluție, etc, la Paris sau la Viena. Sau chiar la Praga sau Budapesta. Și asta nu a fost rău. Problema a fost că ei le-au învățat și probabil le-au înțeles. Dar pentru poporul român ele erau limbi străine. Ele nu s-au născut în mintea și în inima românului de pe stradă. Nu au fost rezultatul modului în care ar fi înțeles viața socială sau politică țăranul român, sau negustorul, meșteșugarul sau cărturarul român. Orice ar spune cineva, România nu are tradiție politică parlamentară. Nici măcar la nivelul urbei sau al comunei. Ceva ce alte popoare au avut timp de secole. Românul de rînd nu are nici experiența și nici atașamentul față de o filosofie politică sau alta. În cel mai bun caz el a votat (atunci cînd a început să aibă dreptul să voteze) fie pe baza unui conservatorism tradițional de genul “cu ăștia am votat de-o viață și nu mă schimb” sau a votat pe primul care i-a promis un avantaj material imediat. Mai ales după 89, dar și înainte de război. Da, au existat în perioada interbelică oameni care aveau anumite loialități și votau cu “liberalii” sau cu “’țărăniștii” dar mulți dintre ei o făceau mai degrabă dintr-un fel de atașament conservator și nu dintr-o înțelegere autentică a filosofiei politice a partidului respectiv (atît cît exista ea). Pentru că dacă ar fi existat o serioasă tradiție a gîndirii politice la români atunci ar fi trebuit să existe, de exemplu, un serios partid muncitoresc de stînga (în România exista multă sărăcie). Ceva ce România nu a avut însă niciodată. Și nu are nici măcar acum deși e una din cele mai sărace țări din Europa. Sînt tentat să cred că tocmai această lipsă de înțelegere politică a dus la aderarea atîtor români la legionarism. Mulți dintre ei îmbrățișînd cu aceeași ardoare după cîțiva ani comunismul sovietic. În esență vorbesc despre oportunism politic în masă. Pentru că atunci cînd un popor este educat politic și are o tradiție în acest sens nu va îmbrățișa în număr mare o mișcare extremistă. Extremismul există și va exista în orice țară dar în țările educate politic va rămîne mereu la periferie. Știu că unii vor aduce contra-argumentul Germaniei. Răspunsul scurt este că acolo problema a fost ceva mai complicată și sînt tentat să consider că acolo a existat un fel de “perfect storm” din punct de vedere politic în anii ‘20. În orice caz Germania rămîne mai degrabă o excepție care confirmă regula.
Revenind la România, mă îngrijorează această perpetuă lipsă de filosofie politică și de coagulare în nuclee politice autentice. Practic, acum la 27 de ani de la Revoluție, există doar o masă amorfă politică, mai mult sau mai puțin o continuare a PCR în FSN, PSD, etc, din care și prin care s-au transferat, migrat, oscilat, baleiat, cam toți oamenii politici și toate celelalte partide din România într-o adevărata mișcare browniană. Ca o masă enormă de plancton migrînd către noi zone cu apă caldă, oxigen și mîncare. Nimic mai sus de avantaje materiale imediate, bani, influență și eventual putere. În esență nimeni nu crede în nimic și nu se luptă pentru nicio ideologie. Nici măcar PSD-ul. Pentru că pur și simplu ideologiile și filosofiile politice nu există în România. Nimeni nu crede în nimic. Platformele politice nu valorează nici măcar cît hîrtia pe care sînt scrise. Nici nu se merită să îți pierzi timpul să le citești. Astfel că în România corecțiile majore se fac prin “mini revoluții din cînd în cînd”. Atunci cînd răbdarea populației ajunge la capăt. Vezi cazul Colectiv, alegerile din 2014, ordonanța 13, etc. Așa cum spuneam, e un cerc vicios. Mereu și mereu soluția este “democrația de stradă”. Ceva în esență foarte periculos și nerecomandabil pentru sănătatea unei democrații. Pentru că, de la grecii antici și republica Romei pînă astăzi, democrația a însemnat întotdeauna mutarea conflictului politic din stradă în aula unui senat sau parlament. Democația “de stradă” este foarte volatilă și periculoasă. Nu e nevoie să dau exemple din istorie. Un popor educat și matur politic știe să delege la urne puterea politică unor partide care îi reprezintă interesele economice, sociale, filosofice, etc. Pentru asta, evident, este nevoie ca acele partide să existe, și este nevoie ca poporul să aibă maturitate politică la nivel individual. Deocamdată nu pot vedea asta în România. Lipsa acestor lucruri scufundă statul de drept în anarhie și/sau dictatură. Iar economia în America de sud. Iar acest lucru mă îngrijorează.


Politică

Comentarii

  • bobadil
    imaginea utilizatorului bobadil

    De acord cu toate concluziile acestui text (mai rar așa ceva la mine, right Virgil?). Iar îngrijorarea ta nu doar că este îndreptățită, ea face cinste celui care o mai poartă... încă! Ast înseamnă, nu? că îți mai pasă și parcă îmi vine și mie să-mi mai pese când citesc aici exact ce mă gândeam și eu zilele astea...
    Cu prozodia nu prea mă împac, prea telegrafic, cu multe prea multe puncte și propoziții rupte. Mi-ar fi plăcut un text ceva mai articulat pe această tema care, zic eu, merită dezbătută mai pe larg. Însă îl apreciez și așa cum este pentru mesaj.

  • Virgil
    imaginea utilizatorului Virgil

    Draga Andule, ma stradui sa nu pierd limba romana. Nu ca limbaj colocvial ci ca exprimare ingrijita, literara, eleganta. Ma stradui pentru ca traiesc in limba americana. Care este o limba cotropitoare si nemiloasa. Si trebuie sa excelez si in ea. In fiecare zi. Literar si elegant. Probabil ar trebui sa vizitez Romania mai des si sa citesc mai mult in limba romana.
    Despre subiect, am scris poate putin in graba. Dar am vrut sa capturez ceea ce am observat si am simtit in perioada aceasta tulbure a tarii noastre. As vrea sa am mai multa speranta. Speranta pentru ceva real. Nu o utopie alimentata emotional sau un fel de stare perpetua de revolutie. Dar oare este posibil?

    In orice caz, astept si alte comentarii si luari de pozitie fata de subiect. Sau fata de forma, daca se doreste.

  • Younger Sister

    În crepusculul ultimelor evenimente, am avut şi eu  impresia că suntem un banc de sardele care gravitează în arealul de vânătoare al unui cetaceu necunoscut. Şi categoric da, sunt de acord că lipsa unei ideologii este la fel de periculoasă ca şi lipsa de reacţie.
    Dar s-a întâmplat ceva extraordinar totuşi, neobişnuit pentru o eră atomică, incapabilă să coaguleze solidarităţi, ceva, ca o undă de şoc,  o vibraţie, un suflu, care a arătat că poporul acesta mai are viaţă, mai este încă viu, că în pofida faptului că am pierdut pădure tânără prin exportul masiv de creiere şi forţă de muncă, au mai rămas suficient de mulţi tineri frumoşi, viguroşi, inteligenţi, curaţi la suflet, capabili să înţeleagă şi să ducă mai departe valorile acestui pământ. Un tărâm unde raţionalul se îmbină armonios cu emoţionalul, unde tradiţia nu exclude ci se împrieteneşte cu progresul, un organism adolescentin care îşi cere dreptul la propria identitate: lupii tineri!
     

  • Virgil
    imaginea utilizatorului Virgil

    Lea, tocmai de poetizarea asta perpetuă mă tem. O țară nu poate trăi din poetizare sau dintr-o perpetuă stare de minirevoluție. România, cred eu, nu are nevoie de „lupi tineri”. România are nevoie de partide politice coerente și civilizate, și de un popor educat politic. Altfel o să rămînă ca un bătrîn de 70 de ani care continuă să se comporte ca un adolescent. E poate amuzant. Dar în esență e tragic. Te duci in downtown LA sau San Francisco și poți vedea astfel de bătrîni homeless care au rămas tot hippies din 1968 primăvara. Se droghează și visează la flower power. Cum să îți spun... să o duci așa o vară poate e ok, poate și două. Unii o prelungesc așa cu adolescența asta poate și un deceniu. Dar după aceea devine jenant și tragic. Cam așa e și cu România. Să tot o ții în revoluții și revolte probabil e ok trei, patru, cinci ani. Poate chiar și zece. Dar după aceea devine jenant. Între timp restul Europei de răsărit s-au adunat fiecare la casa lor și s-au maturizat. Românii încă nici nu știu ce se va întîmpla de acum încolo (vorba unui om politic român contemporan).

  • bobadil
    imaginea utilizatorului bobadil

    E Ok așa... acum chiar mă simt in the golden days of România lui Virgil Titrenco... și chiar cred (credeam și pe atunci când marșasem la idee cu texte) că H ar este un spațiu excelent de dezbatere a acestor idei re. românism... pro și contra... diaspora... pro și contra.
    Până cum, citind și noul comentriu al lui Virgil, din păcte, tot nu pot să-l contrazic, dragă comentatoare... Cred că acum, după atâta timp de la răsturnarea regimului comunist, țara noastră are nevoie să se maturizeze, să crească, democrația este o lecție grea iar din păcate se pare că noi suntem încă departe de a fi priceput ceva din ea. Strada e frumoasă, lumini, cântece... dar ast se potrivește din păcate mai degrabă la un conert Coldplay decât la legislația penală... păcat zic eu, dar merită să mai dezbatem, right? Și, by the way, Virgil, tu nu ți-ai pierdut defel abilitatea de a te exprima în românește, o poți face în cele mai variate feluri, textul de față a fost scris voit așa, telegrafic... Dacă ai comasa câteva propoziții în fraze ceva mai elaborate, mai ARTICULATE, ar fi super OK... dar și așa e OK, de aceea la a treia lectură îi acord și penița zic eu, binemeritată.

Penițe

- Pentru a putea acorda o peniță trebuie să fii logat și să fi introdus cel puțin un comentariu sub acest text.
- Nu poți acorda decît o singură peniță unui text. Fie de aur, fie ruginită.


Cine a acordat penițe de aur

bobadil

Acțiuni

- Pentru a interacționa cu textul trebuie să fii logat.
- Pentru a putea publica un text aici trebuie să îți deschizi un cont pe Hermeneia.com


Rețele