siaj
În vremea aceea între noi lucrurile alunecaseră într-o altă direcție: aveam sentimente unul pentru celălalt dar nu mai aveam emoții. Ne resemnasem în exilul nobil al ideii de a simți. Așa îl numeam. Un lucru pe care îl discutam deseori. Goi, în amalgamul acela de perne și cearșafuri. La fel cum discutam despre divinitate sau despre amintirile ciudate ale vieților noastre, sau despre greșelile părinților. Ajungeam inexorabil la concluzia că dacă omul este cumva rezultatul straniu al unui proces evolutiv, oricît de complex și interesant ar fi aceasta, cu siguranță este și finalul lui. Abilitatea de a raționa și mai ales această plagă nobilă a sentimentelor erau un drum înfundat. Ne spuneam că e suficient să privești la Europa, cu milioanele ei de absolvenți de universitate care nu vor procrea niciodată. Tocmai pentru că aveau sentimente dar își disprețuiau emoțiile. Gata să adopte copii din Eritreea sau Bangladesh, sau cîini, sau pisici, sau elecronic pets. Dar nu să simtă cu adevărat disperarea aceea primitivă care te pătrunde atunci cînd realizezi că din beția inconștientă a emoțiilor s-a născut o cumplită responsabilitate de care nu vei mai fi absolvit niciodată. Nici America cu milenialii ei nu era departe. Dar noi, noi eram altceva. Noi eram asemeni unor epave dintr-o altă epocă. O epocă în care mai apucasem sălbăticia naivă și primitivă a simțurilor. Așa cum stăteam acolo, goliți pînă și de gînduri, ne iubeam fără a mai simți nimic. Sau aproape nimic.
Se făcuse pe nesimțite primăvară. Zilele se alungeau ca spinarea unei feline. Deveneau mai însorite, mai nestatornice. Asemenea nouă. Ne întîlneam tot mai des. Dar nu pentru că ne-o doream ci pentru că nu voiam să ne abandonăm. Începusem să ne suspectăm gesturile. Cînd te-am rugat să vorbim despre asta mi-ai spus că niciunul dintre noi nu este pacientul celuilalt. Pacient. Mi s-a părut ciudat cuvîntul. Ca o clasificare. Te-am întrebat cum ar trebui să vorbim despre aceste suspiciuni. Ai tăcut. Vreme îndelungată. Priveam spinarea ta arcuită și urmele ușor definite ale scapulei. Epiderma pare ceva straniu acolo. Aproape aristocratică în nuditatea ei. Așteptam răspunsul tău și, mărturisesc, devenisem puțin suspicios. Din nou. Era paradoxal. Ai întors capul, m-ai privit zîmbind ca și cum mi-ai fi ghicit gîndul. Mi-ai simțit în schimb indispoziția. Hai lasă, mi-ai zis. Puțină suspiciune nu strică la amor. Dacă știm că dușmanul veghează nu dormim la timonă, nu? Sau pe unde o mai fi dormind comandantul epavei. Am zîmbit și am lăsat noaptea aceea de primăvară să se destrăbăleze peste acoperișurile caselor. Noi alunecam într-o altă direcție. Pînă la dimineață.
Comentarii
Numărul de afișări
Penițe
- Nu poți acorda decît o singură peniță unui text. Fie de aur, fie ruginită.
Acțiuni
- Pentru a putea publica un text aici trebuie să îți deschizi un cont pe Hermeneia.com
Îmi place textul, mesajul, dar mă împiedic în lectură în prea multele puncte ca la telegraf. Like te iubesc stop pe bune stop hai ca esti nebun stop ba nu stop etc Este însă doar o părere, poate că nu sunt eu pe fază
Este posibil să fi trecut Rubiconul în ce privește limba engleză și să nu mai îmi dau seama de asta. În engleză se scrie mult mai lipsit de înfloriturile și întortochelile care se practică în limba română. Există un mult mai pronunțat pragmatism în ce privește economia textului. Shakespeare scria probabil mai așa cum ai vrea tu. Deci este posibil aceasta să fie cauza. Îmi cer scuze dar nevoia asta de a gîndi și scrie în două limbi nu e totdeauna un lucru ușor.
Sincer nu cred că ar trebui să aducem discuția chiar la Rubiconul despărțind România de America sau cocalarul de vinul de California... exprimarea basically e tot exprimare, eu chiar te rog să încerci să re-postezi acest text în limba engleză dar folosind aceeași punctuație excesivă plus thousands of capital letters ca să pricep și eu ce vrei să zici tu cu Rubiconul ăla
Textul e un început bun. Intrigă și menține curiozitatea, faptul că nu are fraze lungi și complicate ușurează accesul unui cititor...
Atât aș fi scris prima dată. Văzând răspunsul lui Virgil țin să las aici un fragment al unuia dintre cei mai apreciați autori americani contemporani:
“You fight your superficiality, your shallowness, so as to try to come at people without unreal expectations, without an overload of bias or hope or arrogance, as untanklike as you can be, sans cannon and machine guns and steel plating half a foot thick; you come at them unmenacingly on your own ten toes instead of tearing up the turf with your caterpillar treads, take them on with an open mind, as equals, man to man, as we used to say, and yet you never fail to get them wrong. You might as well have the brain of a tank. You get them wrong before you meet them, while you're anticipating meeting them; you get them wrong while you're with them; and then you go home to tell somebody else about the meeting and you get them all wrong again. Since the same generally goes for them with you, the whole thing is really a dazzling illusion. ... The fact remains that getting people right is not what living is all about anyway. It's getting them wrong that is living, getting them wrong and wrong and wrong and then, on careful reconsideration, getting them wrong again. That's how we know we're alive: we're wrong. Maybe the best thing would be to forget being right or wrong about people and just go along for the ride. But if you can do that -- well, lucky you.”
― Philip Roth, American Pastoral
Iată cum scrie un american (aflat la a treia generație pe pământul Americii, deci de un pic mai mult timp decât patriotismul american al lui Virgil!)
Eu aștept continuarea pentru a mă lămuri despre care sens al cuvântului din titlu este vorba până la urmă...
eu sînt un om mai simplu dar și un om mai simplu înțelege cînd celălalt dorește să jignească. N-am înțeles de ce sînt acuzat de Elena Istrati că aș manifesta patriotism american de conjunctură. Și mi se pare profund ofensator. În primul rînd că nu este adevărat. (nu s-a voit nimic legat de patriotism aici). În al doilea rănd pentru că mă acuză de ipocrizie. Eu sînt Român-American și asta este și va rămîne o realitate în ceea ce mă privește. Cu toate implicațiile ei pe care mi le-am asumat și mi le asum. Nu sînt nici mîndru și nici nu mi-e rușine de asta. Este pur și simplu un fapt. Nu înțeleg de ce cineva trebuie să facă mare tevatură din chestia asta. Una din implicații este că în limba engleză am accent est european. O altă implicație este că în limba română am un vag accent american. O alta este faptul că am tendința să gîndesc mai mult în engleză decît în română chiar și cînd mă exprim în română. O alta este că sînt foarte influențat de cultura americană. Toate chestiile astea, precum și altele, sînt pur și simplu realități, iar a aduce aici vorba de patriotism de (sau nu de) conjunctură este în cel mai bun caz de prost gust. Nu face decît să trădeze obsesia pe care o au unii români de a face dramă din orice. Anyway, despre textul de mai sus postat de Elena, te asigur că 90% din cititorii americani nu gustă așa ceva.
Dacă tot m-ați provocat am să vă ofer ce au spus despre arta scrisului doi autori despre care ați auzit și mă gîndesc că nu veți avea obiecții cu privire la recomandările lor. Unul italian (deci ceva mai aproape de limba română) și unul american. Umberto Eco și Ernest Hemingway. Aș fi putut să ofer și pe alții dar mă tem să nu vă fi fost necunoscuți.
Deci:
"You are not Proust. Do not write long sentences. If they come into your head, write them, but then break them down. Do not be afraid to repeat the subject twice, and stay away from too many pronouns and subordinate clauses."
Umberto Eco in How to Write a Thesis
Țin să remarc faptul că deși cărticica a fost menită pentru studenții la literatură ea este în general considerată o colecție de îndrumări pentru orice scriitor care urmărește să scrie bine.
"Be concise; try expressing your thoughts with the least possible number of words, avoiding long sentences-- or sentences interrupted by incidental phrases that always confuse the casual reader-- in order to avoid contributing to the general pollution of information, which is surely (particularly when it is uselessly ripe with unnecessary explanations, or at least non indispensable specifications) one of the tragedies of our media-dominated time.
You should never be wordy. On the other hand, you should not say less than."
Umberto Eco in La Bustina di Minerva, Bompiani, 2000.
"If I started to write elaborately, or like someone introducing or presenting something, I found that I could cut that scrollwork or ornament out and throw it away and start with the first true simple declarative sentence I had written."
Ernest Hemingway
And then there are the famous Hemingway’s 4 rules for writing well:
1. Use short sentences.
2. Use short first paragraphs.
3. Use vigorous English.
4. Be positive, not negative.
“Those were the best rules I ever learned for the business of writing, I’ve never forgotten them. No man with any talent, who feels and writes truly about the thing he is trying to say, can fail to write well if he abides with them.”
Ernest Hemingway in 1940
Q.E.D.
Cu privire la ce m-a rugat Andu, în general nu fac genufleziuni așa la comandă dar dacă voi avea timp și chef vreodată, am să încerc o traducere. Te asigur că va arăta la fel. Poate chiar mai succintă.
Da, ești un om simplu cu orgolii atât de complexe încât te orbesc și nu mai vezi că eu am lăudat textul tău, crititicând doar răspunsul emfatic pe care i l-ai dat lui bobadil! Pe de altă parte este alegerea ta să te simți jignit de adevărul care supără.
Da, știu că publicul american e mai modest ca performanță intelectuală decât cel european, dar nominalizările și premiile literare americane acordate lui Philip Roth chiar în SUA vorbesc de la sine! (poți cititi aici https://ro.wikipedia.org/wiki/Philip_Roth)
P.S. ,,genufleziuni” nu există în DEX
Virgil, stay cool man... we are always trying to define ourselves.
Eu cred ca tu vei avea mereu o problema absolut normala de identittate pentru ca tu nu te-ai nascut acolo, esti adoptat si asa vei ramane... si nu e nimic rau in asta, dar te rog sa nu ne pui pe noi, astia din Romania sa incaltam bocancii tai americani
Pentru ca noi poate inca purtam opinci si nu vrem sa ne luam galatiul in spate ca sa plecam unde vedem cu ochii... maybe just not yet, OK?
Peace
Elena, relaxeaza-te. Am vazut si am inteles ce ai scris. Ma tem ca cea care nu a vazut ca am vazut asta esti tu. Probabil din cauza orgoliului care se pare ca te impinge sa fii perceputa ca ai intotdeauna dreptate. Si tot probabil din aceeasi cauza ofensezi. Sint alegerea ta si metodele tale. Eu tot nu inteleg unde a fost emfaza sau patriotismul meu ipocrit (sau de conjunctura). De fapt nici nu stiu ce mare conjunctura o mai fi si asta ca sa merite atita drama. Am incercat cu toata bunavointa sa ma explic cit am putut de bine. Dar probabil in mintea ta se vad tot felul de lucruri interesante. N-am cum sa te ajut in aceasta privinta. Nu stiu daca publicul american este mai modest ca performanta intelectuala decit cel european. La urma urmei asta este o generalizare cam penibila si lipsita de acoperire. Ceea ce am spus eu este ca cititorii americani „nu gusta asa ceva”. Daca ai fi ceva mai atenta si nu te-ai pripi sa raspunzi, cu toata indirjirea asta, ti-ai da seama ca exista o diferenta semnificativa intre intelect si gust artistic. Ma tem ca tu ai o propensitate spre a ofensa cu orice prilej incit nici nu mai iti dai seama cind o dai in bara.
In orice caz, eu nu ma indoiesc ca Roth a primit premii sau nominalizari. Nici nu am ceva impotriva textului citat de tine. Ceea ce am vrut sa spun, si ma repet, este ca eu sint un om simplu. Nu am pretentii de scriitor. Tocmai de aceea prefer sa fiu modest in incercariile mele si sa urmez sfaturile lui Umberto Eco si Hemingway.
In ce priveste ,,genufleziuni”, evident ca nu exista in DEX. Pentru ca a fost un typo. Daca macar o clipa te-ai cobori de pa caii tai mari si te-ai uita la tastatura ai descoperi ca tasta x se afla linga tasta z. Uneori, unora dintre noi ne mai aluneca un deget aiurea. Gresim. Probabil spre deosebire de tine.