Întotdeauna am disprețuit vulnerabilitatea noastră față de climă și anotimp. Am vrut să cred că totul între noi, mai ales exploziile intime, erau independente de context. În special de contextul fizic. Am privit ca pe un primitivism povestea aceea cu nimfe și fauni. Poate eram naiv. Poate totul este într-adevăr doar chimie, hormoni și presiune atmosferică. Dar oare cine ne poate împiedica să sperăm la mai mult. Era una din după-amiezile acelea pașnice de martie cînd aerul plutește aproape nemișcat în inocența lui vegetală. Număram firișoarele străvezii de pe coapsele tale iar în mintea mea mă străduiam să uit, să nu mai știu unde sînt, în ce oraș, pe ce stradă, în ce casă, în ce cameră. Mă străduiam să elimin din minte absolut totul. Vulnerabilitatea față de context este cea mai cumplită plagă pentru omul postmodern, îți ziceam. Omul rețelelor, omul iluziei de interconectivitate. Familii, triburi, caste, clanuri, națiuni, corporații, secte, partide, cluburi, comunități, rețele. Cînd de fapt acolo, în învălmășeala aceea de damasc și muselină erai doar tu și eu. Și pînă și noi duceam de la o vreme o luptă surdă, ascunsă, împotriva singurătății. Chiar în cele mai intime momente. Alunecau zile. Alunecam noi.
Într-o zi am descoperit că tavanul era o oglindă. A fost ca un șoc pentru mine. Odată cu ea a pătruns o avalanșă de realitate. Too much reality! Și întrebări. Unde sîntem, te-am întrebat brusc. Ai plecat ușor capul și m-ai privit ironic pe sub gene: Unde crezi? Am încercat să îmi amintesc. Zilele se contopiseră însă cu nopțile ca într-un coloid opalescent. Eram acolo prizonierul tău sau erai prizonierul meu...? Mai are vreo importanță, mi-ai răspuns întrebîndu-mă. Ți-am răspuns încurcat: Ce anume? Ai mișcat brusc din cap zîmbind cu buzele strînse: Unde ne aflăm, desigur. Nu tu erai cel care voiai să te eliberezi de context?... Și totuși oglinda aceea era ca o altă realitate care ne privea, ne spiona. Ne invada. Sau poate noi o spionam. Dintr-odată contextul acela pe care îl detestam atît de mult devenisem eu. Tu. Te priveam, mă priveam. Îți priveam mișcările, formele, dar le priveam și în oglindă. Era oare acela voyeurism? Dintr-odată mi s-a făcut un dor aproape deznădăjduit după singurătate. După singurătatea noastră tristă dar sigură. Cuminte în banalul ei. Se făcuse din nou noapte și te-ai întins peste mine încet ca o lavă fierbinte proaspăt ieșită din vulcan. Devenise atît de întuneric încît oglinda dispărea treptat în aerul rece al camerei. Am închis ochii. Tu i-ai deschis.