O gârlă de păsări speriate
a traversat deodată sufletul meu,
mi-e frică şi dor de un om pe care nu l-am cunoscut niciodată.

Peste capelă curgeau aripi şi frunze;
când l-am atins ultima dată,
era cald ca viul,
eu, rece ca mortul.
Cred că de-atunci clipesc mai des, alerg după viori mov
şi nu cred niciodată că am încuiat uşa şi gazul.

Oamenii imaginari pot face multe,
numai să se întoarcă, nu;
clipesc peste diafilmul cu voi 
alături de care am împletit cuvinte cu aer, cu pâine, cu apă…
V-aş întoarce spatele ca umbra unui sicriu.

Doar pentru tine,
numai pentru tine 
aş lăsa firimituri în urmă
şi palmele despreunate.