aici nu mai locuieşte nimeni

priviţi templul acesta, acum e gol, 
şi până şi umbrele mă ocolesc

cândva eram plin de viaţă, soarele mi se scurgea printre degete
creionându-mi ochii, buzele, neliniştile şi întrebările 
dar zilele zburau rupând aşchii de suflet
împutinându-mă până la dispariţie

o pădure de portocali

sufletul meu tânjea după primenire
aşa că am aruncat toate seminţele îndoielii 
şi din toată sărăcia şi uscăciunea 
a înflorit o pădure de portocali

cine tânjeşte după curăţenie şi puritate
să caute sprijin chiar şi într-un pumn de îndoieli

şi-am fost lumină şi am fost şi întuneric