evadam
lângă tine nu mai ştiu ce sunt cine sunt
uneori nici cafea în ceaşcă nu mai am
dar rămân cu tine
pândind gestul cu care ai putea să mă mântui de năuceală
ce îmbrăţişare sălbatică şi disperată
ca o încleștare a cuiva pe care l-ai scăpa de la înec
numai de-ar slăbi măcar puțin strânsoarea
pletelor tale negre, drepte și lungi
tu taci eu nu mai știu cine sunt ce sunt
prin rama ochelarilor tăi marea
prelungește despărțirea cu o intuiție
Comentarii
M-am exprimat gresit. Nu era vorba, in textele tale (am citit mai multe), despre "druire" ci, mai degraba, de "implicare". Exista, in general dar si cand cineva scrie, doua atitudini: "detasare" si "implicare". Si intre ele o serie infinita de nuante. Eu prefer "detasarea". Si imi face impresia ca atunci cand cineva comunica fiind detasat, dar nu indiferent, si modul in care comunica capata adancime.
Evident, cele de mai sus constituie o parere personala cu riscul subiectivitatii.
Teoria ca teoria - practica ne mananca.
Trecand la "practica", ca cititor, ma intereseaza textele tale; alfel nu le-as fi citit.
-
domnule Sixtus...elena istrati1 Noi 2015
Domnule Sixtus, în privința întelegerii de către fiecare dintre noi a poeziilor celorlalți mi-ați amintit de o poveste care e o variantă persană a unei parabole atribuite lui Budha: ,,Un elefant a fost adus în timpul nopții, pentru o expoziție, într-o cameră întunecată. Oamenii au venit în număr mare. Pentru că era întuneric, vizitatorii nu puteau vedea elefantul, așa că au încercat să îi simtă forma pipăindu-l. Dat fiind că elefantul era mare, fiecare vizitator putea să atingă numai o parte din animal, descriindu-l după propriile impresii în urma atingerilor. Unul dintre vizitatori, care atinsese un picior al elefantului, a explicat că acesta ar fi precum o coloană puternică; un al doilea, care îi atinsese colții, a descris elefantul ca pe un obiect ascuțit; al treilea, care simțise urechea elefantului, a spus că elefantul era asemănător unui evantai; al patrulea, care îi mângâiase spinarea, a afirmat că animalul ar fi drept și plan precum un divan.”
Domnule Sixtus, evident nu sunt o contemplativă... dar am ceva ulei în candelă. :)
Mulțumesc!
expresia din final
"marea
prelungește despărțirea cu o intuiție"
mi se pare ca strica tot textul. pentru ca detasarea si inefabilul creat pina acolo se sparge intr-o gripare intelectualista. parerea mea.
intuiția aparține inefabilului... dar fără intelect nu am recunoaște intuiția
îmi pare rău. inefabil însemnă să simți fără să gîndești. cînd începi să gîndești dispare.
-
fără gândireelena istrati1 Noi 2015
fără gândire, Virgil, ai reuși să simți/percepi inefabilul...și ai rămâne acolo. Nu ai face poezie pentru că nu ai avea cu ce. Cuvintele și imaginile sunt în memoria ta atunci când tu întâlnești inefabilul, iar gândirea te ajută să le organizezi și să le faci inteligibile și pentru alte persoane, în afara ta.... pe de altă parte, intuiția e o capacitate care nu se supune logicii... deci nici gândirii
Numărul de afișări
Penițe
- Nu poți acorda decît o singură peniță unui text. Fie de aur, fie ruginită.
Cine a acordat penițe de aur
Acțiuni
- Pentru a putea publica un text aici trebuie să îți deschizi un cont pe Hermeneia.com
Apreciez setea ta de dăruire. Si nu numai din acest text. Dar, la nivelul prozodiei, ar trebui să fie tinută in frâu în sensul unei distanţări de ea. Cred că în măsura în care vei realiza acest lucru, acea sete va transpărea si mai puternic din text.
nu înțeleg cum e afectată prozodia aici... dacă detaliați, mă veți ajuta.
Setea de dăruire nu apare în acest text... dacă recitiți, poate aveți o altă imagine.
Mulțumesc de atenție! Mă onorează că ați citit, din câte înțeleg, mai multe dintre textele mele.