Era noapte, era iarnă şi mă dureau cumplit picioarele. Mă balansam de pe unul pe celălalt, într-un ritm egal şi monoton. Aşa reuşeam să scap de durere, doar pentru scurte momente, atunci când atenţia mi se concentra asupra muşchilor ce executau respectiva mişcare. Durerea era ascuţită. Un întreg mănunchi de ace se juca în carnea mea. Aleargau, hopa sus, hopa jos, de la călcâiele amorţite de ger, prin glezne, apoi de-a lungul gambelor spre coapse, sfâşiind şi înfigându-se lacom în zona lombară. Aceasta devenise o perniţă asemănătoare celor folosite în croitorie. Şi totul se relua, din nou şi din nou, cu mici intermitenţe. Nu erau, din păcate, înţepături superficiale; sfredeleau în profunzime, ca să-şi facă loc temeinic în structura osoasă. Stăteam de multe ore la o coadă ce se lungea constant. Creştea odată cu revenirea celor plecaţi acasă pentru diverse motive urgente şi li se păstrase rândul. De abia după ora două noaptea era posibil să sosească cota de carne la măcelărie. Dar nimic nu era sigur. Oricum, oamenii nu se îndurau să plece acasă. Sperau, aşa cum obişnuieşte să spere tot omul, chiar dacă nu este religios, într-o minune de ultim moment. Poate, poate, cine ştie.., noroc, întâmplare sau din mila lui Dumnezeu, se va  întâmpla ceva, dă Doamne, bun şi pentru ei. Şi ce putea fi mai bun de dus acasă la copii, decât o afurisită de bucată de carne, aşteptată în frig şi cu perseverenţă de atâtea zile.
Măcelăria fiind aferentă străzii pe care locuiam, ne cunoşteam aproape cu toţii, cel puţin din vedere. Îi întâlneai aici pe majoritatea vecinilor de bloc şi din blocurile alăturate. Este adevărat, erau în special vârstnicii familiilor, pensionarii ce nu mai aveau probleme cu semnarea condicii de dimineaţă, la serviciu. Pentru ei se sfârşise un coşmar, începuse altul. Ce nevoie mai aveau de somn, nişte babalâci? Lasă-i să se simtă utili, mai zicea câte cineva. Coada semăna cu un miriapod gigant. O mulţime de picioare se scuturau sau tropăiau pe loc, pentru a goni frigul şi a nu-l lăsa să înghită, în amorţeala lui, trupurile zgribulite, înghesuite unele în altele până la disoluţia imaginii exterioare. Fiecare individ căuta să profite de căldura corpului vecinului de lângă el. Vecin la fel de bine încotoşmănat cu tot ce avusese gros ca obiect de vestimentaţie prin casă; uneori şi câte o păturică de-a copiilor sau nepoţilor, după caz. De fapt, aceeaşi ţinută era folosită, cu mai mult sau mai puţin succes, şi în apartamente. Aici temperatura ţinea isonul celei de afară, în orice anotimp. Pe timp de iarnă, încălzirea centrală fiind oprită cu desăvârşire, locatarii, după directivele conducătorului iubit, mai puneau o haină pe ei, plus paltonul, căciula, mănuşile și fularul. Ce era de mirare când aceasta era ţinuta şi în sala de concerte de la Ateneu, şi nu numai. Ce să mai zic de teatre, inclusiv cele pentru copii. Aici o puteai vedea pe Albă ca Zăpada în trening flauşat pe sub rochia de dantelă, dacă aveai curaj să-i duci pe cei mici la spectacol. Gazele de la bucătărie nu aveau presiune ziua, indiferent de anotimp. Degeaba ciuruiseră oamenii arzătoarele de la cuptoarele aragazelor ca să le mărească orificiile, nu avea ce să pătrundă prin ele, în afară de aer parfumat cu puţin gaz metan. Ce parfum dorit, atunci când pofteai o ciorbă, caldă, fie ea doar şi de zarzavat. Aşa că, numai noaptea se putea găti ceva, cât de cât. Respectiva coadă, la care stăteam şi eu, era organizată pe baza unei liste întocmite la ora cinci dimineaţa. Din timp în timp, se striga apelul, ca la şcoală. Cel care nu era prezent era şters de pe listă, ca unul ce dorise să huzurească şi să-şi rezolve problemele personale. Ceea ce ar fi vrut să facă şi ceilalţi, dar nu au îndrăznit şi au rămas tari pe poziţii. De fapt, întăriţi fizic la propriu de frigul de afară, ce-i îngheţa bocnă, iar taifasurile care se încing când se adună mulţi oameni la un loc, le întăreau moralul. Şi ce se putea face altceva la o coadă la alimente, unde se aşteapta ore în şir, decât să povestească fiecare despre ce au şi ce n-au, căci acum aveau... măcar auditori. Tot calvarul se datora ordinelor restrictive venite de sus: economie. Şi de ce guvernanţii nu ar fi profitat de frigul de afară pentru ca întreaga populaţie, ţinută astfel la rece, să devină simplă carne congelată? Inerte mormane depersonalizate, ca cele la care visau cetăţenii de la coadă, povestind despre tot felul de reţete culinare. Chiar şi cele mai banale feluri de bucate erau completate de lungi descrieri împănate cu minuţioase şi apetisante nuanţări. Dacă ar fi fost posibilă transformarea salivei în supă, s-ar fi putut sătura toţi. Dar respectiva reţetă salvatoare a economiei naţionale nu fusese descoperită, încă, de savanta chimistă a stăpânirii.
Se oprea şi curentul electric, mai mult decât frecvent. Aşa că, din prudenţă, în blocuri se evita folosirea liftului. Oamenilor le era teamă să nu rămână blocaţi, ore întregi, între etaje, preferând mersul sănătos, cu propriile picioare, pe scări. În perioada respectivă a scăzut şi greutatea populaţiei, la propriu. Obezitatea provoca de-a dreptul invidie, fiind semn de belşug culinar. Degeaba se apărau respectivii, explicând că se îngraşă deoarece mănâncă prost. Se răspundea promt: „prost, neprost, dar mănânci.” Adică, dacă mănânci, înseamnă că ai şi ce. Directivele Partidului, supunându-i la post pe cetăţeni, s-ar fi putut crede că aveau o menire religioasă, îngrijindu-se să le uşureze oamenilor înălţarea spirituală la ceruri; asta dacă nu s-ar fi dărâmat biserici, în draci. Odată cu scăderea în greutate prin regim alimentar forţat şi utilizarea frecventă a mădularelor proprii la urcat şi coborât multiple etaje, ar fi fost normal să scadă şi frecvenţa bolilor cardiace. Faptul nu s-a prea comentat oficial. Ceea ce putea să însemne şi că nu era de comentat creşterea numărului cazurilor de infarct.
 
În acest cartier, numit „ Drumul taberei”, ne mutasem. Deşi situaţia era la fel peste tot, mai puţin acolo unde locuiau membrii importanţi ai conducerii de Stat şi Partid; adică în cartierele închise muritorului de rând. Casa noastră fusese demolată, ca şi atâtea altele, pentru a face loc gigantei „Case a poporului”. Părinţii mei se resemnaseră cu instalarea într-un apartament de două camere în zona Crângaşi. Eu, soţul meu Robert şi copilul nostru, Andrei, locuiam în trei camere de bloc, mici, la etajul nouă al unui bloc mare, cu zece etaje şi şapte scări. Un apartament gen cuşcă de şoareci de laborator, folosit pe post de colivie pentru orice fel de zburătoare, cu mintea, bineînţeles. Eu preferasem să locuiesc mai aproape de porumbeii ce-şi făcuseră cuiburi pe bloc, decât de şobolanii ce se înmulţeau la subsol şi se hrăneau din lăzile unde se depozitau gunoaie, de la parter. Blocul avea, în ansamblu, aspectul unei cazărmi, fiind drămuit excesiv pentru a încăpea cât mai mulţi locatari. Scările, fără ferestre, se transformau în câte un hău negru, când era întreruptă lumina. Trebuia urcat sau coborât cu lumânarea într-o mână şi cu cealaltă ţinându-te bine de palierul metalic. Treptele trebuiau numărate cu grijă. O treaptă socotită în plus la numărătoare, putea duce la un picior funcţional în minus, pentru câteva luni; ferească Sfântul şi de mai rău. Ferestrele, de la bucătării şi băi, dădeau în nişte curticele interioare comune la câte două scări. Un fel de hornuri, atât de strâmte, încât puteai vedea perfect ce şi cum gătea vecinul în bucătăria de vizavi de a ta sau, viceversa. Se putea distinge foarte bine şi capul tău sau al lui, atunci când vreunul dintre noi făcea duş. Tot era bine, fiind geamul mic, se zărea doar capul, clăbucit cu săpun de casă primit de la vreo rudă de la ţară, şamponul fiind un produs de lux greu de găsit. Oricum, discuţiile ce s-ar fi vrut private, deveneau colective. Aşa zisa curte interioară asemănătoare unui horn, funcţiona precum un amplificator de sunet. Și deveneai martor, fără să vrei, la certurile dintre mama şi fiica de la etajul şase, întâlnirile amoroase, cu mereu alte tipe, ale tânărului „don Juan” de la patru sau la alte probleme, pe care nu ai fi vrut să le ştii, pentru că nu te interesau. Aflai după miros şi ce mănâncă fiecare dintre vecini. Gătind toată lumea noaptea, mirosurile totuşi se cam amestecau şi puteai mai greu diferenţia de la care geam de bucătărie provin. Mirosul de peşte provenea sigur, de la etajul cinci, vecinul fiind şi pescar amator. O activitate invidiată de ceilalţi locatari. Ar fi fost şi un aspect pozitiv: dacă cuiva i se ardea mâncarea, putea fi atenţionat cu o strigare:
--Vecinee, vezi că ţi s-a ars „friptura” şi dai foc la bloc.
 
Andrei avea şapte ani când ne-am mutat aici şi lua lecţii de pian cu o doamnă din vechiul cartier unde am locuit, doamna Alice Ionescu. Se stabilise şi ea după demolare, într-un bloc din apropiere. A locuit aici doar o vreme, apoi s-a mutat împreună cu fiica sa, undeva mai în centru. Andrei a continuat să cânte la pian şi după respectivul eveniment, deoarece reuşise să intre la Liceul de muzică. Trebuia să repete ore în şir game şi tot felul de combinaţii muzicale pentru începători, plus un cântecel mai acătării, dar fragmentat şi reasamblat de nenumărate ori. Probleme majore totuşi nu au existat. Până la ora trei, patru, după-amiaza, lumea se afla la muncă. Apoi băiatul făcea o pauză până pe la cinci, pentru a respecta programul de linişte. După ora şase, totul se rezolva de la sine. Nu, nu înseamna că îl ruga lumea să cânte spre desfătarea urechilor personale, Ana Magdalena Bach sau câte un hanon. Între vecinii de la etajul zece şi opt, se desfăşura o adevărată competiţie. Vecinul de la opt era mare amator de muzică simfonică. Vecinul de la zece era iubitor de băutură şi manele. Fiecare dintre cei doi considerau pianul a fi de partea sa. Vecinul cu simfonica aprecia pianul ca instrument muzical, serios, considerându-l din start de partea lui. Celui de la zece, îi părea o zdrăngăneală ce semăna foarte bine cu ţambalul, deci tot din tabăra sa. Şi începea concursul. Fiecare îşi punea muzica favorită cât putea mai tare, pentru a-l acoperii pe celălalt. Spre miezul nopţii, ba şi după, vecinul de la etajul cel mai de sus, adică zece, scotea capul pe fereastra de la bucătărie şi trăgea un solo de înjurături cu dedicaţie preferenţială pentru locatarul de la opt, dar şi pentru ceilalţi, ca să nu se simtă marginalizaţi. Uneori, erau însoţite şi de o cratiţă cu sarmale de orez, ce zbura peste geam, aterizând cu o pocnitură de speria toţi câinii din zonă, ce se puneau pe lătrat. Unii locatari protestau zbierând şi ameninţând, fără însă a-şi scoate capul pe fereastră, căci nu se ştia ce alte produse puteau, deşi era penurie, să le aterizeze în cap. Şi a doua zi totul se relua, până ce vecinul de la ultimul etaj a divorţat de nevastă sau nevasta de el, sătulă să tot cumpere crătiţi, şi, rămânând fără sarmale, arunca doar cu sticle goale de bere sau alte băuturi.
 
Dar să revin la coada de la măcelărie, căci deşi gândurile zboară repede, timpul trece încet; fiecare cetăţean avea dreptul la un kilogram de oase cu ceva carne, dacă apuca. Vânzătorii vindeau, spre bucuria populaţiei locale, imediat ce primeau marfa, indiferent de oră. Vânzarea decurgea în ordinea venirii fiecăruia, conform listelor făcute în zorii zilei. Când începea vânzarea propriu-zisă, la intrarea magazinului stătea unul dintre cumpărătorii cu aptitudini organizatorice, cu lista în mână. El dirija grupurile de câteva persoane ce urmau să intre, după ieşirea celor care cumpăraseră deja. Pe lângă el, de obicei mai stătea câte unul, pretinzând că o face pentru siguranţa acţiunii. Până băgau cei de la coadă de seamă, de multe ori aceşti super supraveghetori se strecurau înăuntru şi înhăţau ultima bucată de carne, râvnită de gloată, ştergând-o apoi rapid. Din păcate nu se aducea niciodată suficient pentru toţi. Mai existau unii, care erau de temut şi nu îndrăzneai să te pui cu ei. Persoane ce nici măcar nu puteau fi întrebate de unde veneau. Se avântau în mulțimea de la coadă, într-un fel de busculadă, femei cu fuste creţe şi colorate, cu plozi în braţe şi gură mare. Dădeau întotdeauna năvală peste rând, împingându-i pe ceilalţi şi făcând zarvă. Copiii erau ţinuţi în aşa fel încât picioarele să le fie folosite pe post de bastoane şi la nevoie să pocnească cu ele, eventual chiar şi o altă conaţională ce se alesese cu mai mult. Uneori se asista la un adevărat duel cu copiii pe post de ciomege. Era, în fond, care pe care. Trebuiau să supravieţuiască şi ei, în epoca zisă „de aur”. Epocă în care se suna trîmbiţa Cântării României şi a conducătorului ei iubit, în cele trei ore de emisie ale televiziunii naţionale, precum şi cu ocazia multiplelor manifestări omagiale închinate acestuia. Urla strident în urechile cetăţeanului consumator de verdeţuri şi copite de porc, singurele ce se mai găseau prin vitrinele unora dintre măcelării. O bucată de carne în epoca numită atât de preţios, era mai valoroasă decât orice bijuterie. Podoaba, chiar dacă este de aur, prezintă doar calităţi ce desfată vizual; pe când o bucată de carne satisface în egală măsură, toate simţurile. Pe de o parte ochiul, prin aspectul îmbietor. Apoi auzul, prin sfârâiala atât de plăcută a fripturii puse pe grătar. Ce să mai spun de îmbătarea olfactivă cu arome. Iar în ce priveşte gustul, nu mai este nimic de adăugat: toată lumea cunoaşte savoarea unei bucăţi fragede, suculente, delicioase, de carne friptă cu arome. O bucăţică de rasol de vită, cu sclipiri de rubine sângerii, înconjurată de un filigran auriu de grăsime, totul încastrat în supa aburindă cu morcovi, ţelină, ceapă şi păstârnac, alături de un cartof rotofei şi pătrunjel proaspăt tocat, fusese şi visul meu. Vis împlinit printr-un adevărat lanţ al slăbiciunilor, la al cărui capăt, până la urmă, se găsise o bucătăreasă ce lucra la Cantina Comitetului Central. De, tovarăşii trebuiau bine hrăniţi. Povestea se petrecuse în perioada internării mele în spital. Avusesem o anemie accentuată şi o greutate corporală cât a unui câine de curte. Era iarnă şi frig, iar frigul în spitalul acela cenuşiu avea miros doar de clor. 
 
Mă legănam în continuare ca o jucărie mecanică, de pe un picior pe altul. Până se aducea carnea la măcelărie şi mi-ar fi venit şi mie rândul, mai era.
-- Mai stai naibii la un loc, îmi strigase un moşneag din spatele meu. Mă ameţeşti, măi fată,  dacă te legeni aşa. Am eu destule ameţeli că n-am băut nimic de azi dimineaţă.
-- Cum n-ai băut nimic, când miroşi de te trăzneşte şi-ţi iese gâtul sticlei din buzunar?  îl apostrofase o bătrână bine învelită cu o broboadă pusă peste o căciulă de lână trasă pe sprâncene. 
-- Asta era pentru încălzirea de dimineaţă, dar s-a terminat. E goală goluţă.
-- Lasă omul în pace. Cu broboada aia sigur că nu ţi-e frig, dar eu unul am îngheţat, i-a ripostat un bărbat cu urechile roşii, căci nu avea decât un soi de fes cam strâmt, probabil împrumutat de la copil, drept care i se ridica mereu pe creştetul capului. Întorcându-se spre moşneag, îi zise cu vădit interes:
-- Bre, tataie, chiar nu mai ai nimic, bre, în sticla aia? Să ne mai dezmorţim şi noi niţel.
Nu am mai fost atentă la finalul conversaţiei. Mă dureau în continuare picioarele cumplit. Gândurile mele s-au întoars spre balansoarul de epocă, împletit din bambus, ce avea şi un grătar pe care puteai să-ţi întinzi membrele inferioare într-o poziţie comodă. Balansoarul din casa noastră demolată împreună cu întregul cartier Uranus.
Fragment din romanul ,,Strada,,ed.Humanitas 2015