Mălin prinsese deja în brațe trupul acela lung și subțire, aproape alb de frică, ce i se încolăcise de gât, spuse câteva cuvinte de mulţumire celor care se buluciseră în jurul Eleonorei, explicând că Eleonora va rămâne, desigur, cu el. Că se va ocupa cel mai bine el de soarta fetei, că doar era bărbat și știa el ce și cum. Agățată de gâtul lui Mălin, Eleonora căuta, totuși, stropul acela de liniște și de căldură, pe care, credea ea, avea să le piardă cu totul, odată ce vor fi intrat pe poarta spitalului, unde va fi primit, de atunci încolo, perfuzii și  medicamente cu denumiri foarte complicate, care o vor trimite, pentru cel puțin câteva luni, într-o lume extrem de liniștită, dar nespus de aspră. Desigur, la Obreja va avea din nou coșmaruri și vise urâte, adăpate din vorbele rătăcite ale celor săraci la minte, care s-ar fi preumblat, pe acolo, ca și ea, sprijinindu-se de pereții albi, cu miros tăciunos. Cam asta era, Mălin o purta, acum, pe brațe ca pe o ciută rănită, îndurerată, ca să ajungă, în cele din urmă, acolo, probabil, adică în lumea aceea unde ea nu ar mai fi vrut să ajungă vreodată. Și îi simțea corpul cald, strângând-o, cu putere, spre el ”…Ca să nu mă scape, de lungă ce sunt.”, își spunea Eleonora, așa după cum era, lipită de corpul lui Mălin. Și îi simțea încă trupul păstrând-o, ținând-o, atingerea acelui corp cald, care o ținea aproape, spre el. ”Probabil, să nu mă scape din brațe. De asta mă ține așa…” Încolăcindu-i-se, astfel, lui Mălin de trup, Eleonora nu își putu da seama prea bine cum străzile curgeau parcă una după cealaltă, în neștire, că le trecea, pe fiecare, ca prin vis, în sfârșit, în brațele lui Mălin, așteptând, cu frică însă, ca fericirea aceea de moment să treacă foarte repede și el să o lase din brațele lui pe unul din paturile cu grilaje de metal al spitalului Obreja. Și, simțindu-se purtată așa, trecând alee după alee, în brațele lui Mălin, Eleonorei i se părea că acum, parcă, visa, că ar fi traversat un vis verde, că, încă, visa… Că era, parcă, ca un fel de frumoasă purtată încă pe brațele fericirii. Deși, știa asta foarte bine, Mălin se iubea acum cu Mimi, desigur, da!, cu zgâtia de Mimi se iubea acum Mălin… Dar nu conta asta prea mult, acum era în brațele lui Mălin, acum îi simțea brațele încolăcindu-i-se pe după picioare și după mijloc, o certitudine cât se poate de palpabilă. Și, la o adică, de ce nu s-ar fi simțit și în acel fel… adică frumoasă, trăindu-și fericirea aceea, cu siguranță, prea scurtă, până când ar fi intrat pe poarta spitalului unde avea să îşi simtă viaţa distrusă… de unde nu avea să mai poată pleca prea curând, unde mirosea atât de tare a nefericire, a răni și a medicamente foarte puternice. Și vântul îi trecea, înciudat, prin părul ei lung și subțire, și parcă ea ar fi continuat să viseze, în brațele lui Mălin, purcezând, în brațele lui, din ce în ce mai departe, lăsând, în urma lor, alee după alee…
- Măline, unde mă duci, Măline?
- Taci, Eli. Pentru Dumnezeu, taci acum!
- Măline…, îi spuse, sfâșiată, încolăcindu-i-se și mai tare de el și începând să tremure ușor, de emoție și de frică. De parcă toată fragilitatea ei ar fi fost strânsă în mâinile albe, cu care se agăța acum de Mălin.
- Te duc la mine, Eli!, răspunse. ”Acuma știi unde te duc.”, răspunse acesta, cu determinare. Apoi o strânse pe Eli, ceva mai tare, în brațe, continuând să se apropie de clădirea cu apartamente din cărămidă nouă, unde se afla și locuința lui călduroasă.
- La tine, Mălin?, icni fata, simțindu-și trupul scurgându-i-se tot mai mult în brațele tânărului, prinzându-l, mai acătării, acum de după gâtlej, abia acum liniștindu-se, abia acum simțindu-se cu adevărat liniștită. ”La tine, Mălin?”, șopti din nou, lăsându-și trupul tot mai relaxat în brațele lui Mălin. ”Măline, ține-mă mai strâns!”, șopti din nou, începând să plângă încet. ”Știam că tu, cumva, o să mă îngrijești și că nu o să mă lași acolo, cu oamenii aceia care nu știu de ei…”, icni fata, dând frâu total lacrimilor. ”Știi, paradisul este, de fapt, în inima oamenilor. Acolo, cred eu, este așezat paradisul. ”, apucă să spună Eleonora, apoi îl prinse, ușor, pe Mălin de tricou, râzând, pișcându-l ușor, printre lacrimi.
- Eleonora…
- Să nu mă lași niciodată, Măline… Să nu mă lași!
- Cum să te las, Eli? Cum?, întrebă el, dintr-odată sfâșiat de grijă. Ce s-a întâmplat cu tine, Eli, îmi spui?
- O jumătate de iad, asta s-a întâmplat, Măline…
- Ce, Eli? Tu aiurezi…
- Da, Măline. Dacă acum știu că cerul se cuibărește cu totul, întreg, în corpul unui om, luând forma ghindei care bate în pieptul său. Știu, cu siguranță, că, până acum, doar o jumătate de iad am trăit…  
- Eli!
- O jumătate, Măline! Doar o jumătate! Îți jur că doar o jumătate!
- Eli, draga mea!
- Vorbeam și eu în dodii, Măline, așa ca mama… Așa cum vorbește și mama… Pesemne trebuia să mă lași la spital, Măline…
- Eli!
- Măline, tu mă ții în brațe cum ai ține un coș dintr-ăla plin cu prăjitură, de ce mă ții așa, Măline? … Măline, eu doar glumesc, să știi… Am fost atât de tristă că nu am putut să vorbesc cu nimeni despre toate cele câte m-au încercat, în ultima vreme. Am fost atât de necăjită, Măline, dar ție o să îți povestesc tot! O să las naibii jurnalul, și o să îți povestesc ție, tot! Știi ce au făcut ăștia la CERN, știi, Măline? Și ei nici măcar nu știu cum arată un univers tânăr, Măline… D-apoi să știe de vremile cele de început ale universului, de acum 13,8 miliarde de ani…
- Ce tot spui, Eli! Știi, ești mai grea atunci când vorbești prostii. Uite că nu mai pot să te duc în brațele astea două, chit că le-am cam antrenat pe la țară, ani buni, cu tot felul de munci!
- Măline… Sunt grea? Sunt cam grea, nu-i așa? Și totuși nu prea am mâncat atât pe cât ar fi trebuit, în ultimul timp… Am cam slăbit, Măline, însă, pesemne, oasele îmi sunt cam grele, și sunt și lungă pe deasupra…
- Stai liniștită, Eli, că nu ești grea…
- Nu sunt, Măline? Atunci, pesemne oasele mi-s ușoare, și nu grele, așa după cum credeam eu… Știi?
- Oasele tale sunt tocmai așa cum trebuie, Eleonora! O să te bat dacă mai vorbești așa!, spuse. ”Uite-așa te bat eu…”, icni, apoi începu să o lovească, ușor, încet, în joacă, peste mijloc, păstrând-o încă cu brațul, de parcă ar fi fost o povară sălbăticită la el în brațe. ”Uite-așa te bat!”, spuse, din nou, începând să râdă, atingându-i, ușor, fetei mijlocul. ”De mult am visat să îți ating mijlocul…”, spuse, adoptând, dintr-odată o moacă de om cât se poate de serios.
- Măline!
- Nu mai vorbesc prostii, Eli! Îți jur că nu mai vorbesc așa!
- Cum ești tu, Mălin!
- Da, așa! Ceartă-mă. Mă bucur că ți-ai venit în fire. Mă gândeam că, poate, nu o să te mai recunosc niciodată, așa de căpoasă după cum ești tu!
- Măline…, spuse fata, începând să râdă, la rândul ei.
- Ce o să îți fac ție, Eli, o să vezi tu!
- Văd pe naiba! Adică nu văd nimic!, răspunse Eleonora, râzând acum de-a binelea.
- Așa, Eli! Am ajuns, draga mea…
- Auzi, Măline, de ce nu am vorbit noi, serios, niciodată, până acum?
- Poate pentru că nu te-am ținut niciodată în brațe, până acum… Deși mi-aș fi dorit să te țin așa, din cu totul altfel de motive…
- Măline…, răspunse, simțind sângele cum începea să îi coloreze obrazul, din rușine, din timiditate, mai ales pe acela care era culcat pe pieptul lui Mălin, acela înfierbântat și mai mult din căldura trupului care îi acoperea, pe jumătate, pântecul.
- Am ajuns, draga mea… Am ajuns. . Și vântul îi trecea, încă, nițel înciudat, prin părul ei lung și subțire, ea trecând, la rândul ei, mai departe, din brațele lui Mălin, tocmai în fața clădirii cu cărămidă, adică pe cele câteva trepte ale scării de la intrare, simțindu-se, dintr-o dată, încă și mai înaltă, așa după cum pășea, simțindu-se încă și mai aproape de cer, de bolta lui albastră, ascunsă de plafonul de beton al imobilului. Și parcă Eleonora și-ar fi scăpat în urmă-i toate grijile trecutului, toate spaimele și durerea ei molcomă, abia potolită. Abia când ajunseră, încă agățați unul de celălalt, în fața apartamentului de la etajul doi al imobilului, realizară că trebuiau acum să se desprindă, că trebuia să o lase de mână, că ajunseseră la destinație, ca într-un vis…, după cum își spunea încă Eleonora, simțindu-și acum  picioarele afundându-i-se în covorașul roșu, extrem de amplu pentru un covor de intrare, care se vedea că fusese înlocuit de curând.
- M-ai așezat jos, Măline, și totuși, încă mai simt că, parcă, am aripi… Ce prostii vorbesc, adică ce dulcegării, Măline!, spuse Eleonora, privindu-l pe Mălin, care își căuta cheile potrivite, să deschidă ușa.
- Eli…
- Măline… Ce bine că am ajuns!
- Da…
- Măline, pot să te privesc acum pe îndelete, am ajuns… Credeam că nu mai ajungem, Măline!
- Eli, nu mă face că nu o să mai îmi găsesc niciodată cheile! Te rog, Eli, vorbim după ce le găsesc!, spuse, privind-o cu subînțeles pe fată.
- Măline…
- Gata. Le-am găsit. În brațe cu tine, domnișoară! Și nemaiputând să aștepte răspunsul ei, fără să poată găsi răbdarea necesară să o facă, temându-se, de fapt, de un refuz, o apucă, repede, pe Eli, de undeva de sub coapsă și o ridică în brațe. Râzând de îndrăzneala băiatului, Eleonora se văzu nevoită să îl cuprindă cu brațele și să își sprijine din nou fruntea  pătrunsă de tot felul de gânduri de umărul lui.
- Parcă aș fi o mireasă, Măline, așa mă treci pragul!, icni fata, ”De fapt nu m-am putut abține să nu observ lucrul ăsta, adică felul în care m-ai purtat peste prag!”, continuă Eleonora, cu un aer afectat, nițel înțepător.
- Nu mă păcălești tu așa, Eli, să știi că nu mă păcălești!, răspunse el, de-a dreptul, enervat. Tu ai doar șaptesprezece ani, iar eu douăzeci și unu`,  cum să te iau așa de repede? Iar Eli, auzindu-l ce spune, nu se putu abține să nu izbucnească într-un râs sănătos.
- Nu știam că ești atât de ușor de păcălit, domnule!
- Eli!
- Măline, ești incredibil, pe cuvântul meu!, și parcă, încă în brațele lui Mălin, Eleonora nu se mai putea acum opri din râs, realizând foarte bine faptul că, din cauza glumei ei nevinovate, băiatul se clătina aproape, cu ea în brațe.
- Eli, să vezi ce o să pățești pentru asta… Să zicem că ai fi, de pildă, nevasta mea. Așa cum spui tu că ai fi… Să zicem, așadar, că te-am luat. Cu acte, în biserică, cu toate cele… Mă asculți?
- Da, Măline., răspunse ea încă râzând. ”Bineînțeles că încă te ascult…”
- Așa. Să zicem că e așa cum … vrei… tu.
- Măline…
- Știi  unde ar trebui să te duc eu chiar acum… adică dacă ai fi soția mea? Zi-mi! Știi?
- Măline!
- În… dormitorul meu ar trebui să te duc, nu-i așa?, întrebă retoric tânărul, străduindu-se să pară cât putu el de serios și să îi surprindă cu coada ochiului fâstâceala și supărarea care (știa!) ar fi apărut, acum, pe chipul Eleonorei.
- Și Mimi? Ești deja adulterin? Și pe Mimi unde o lași? Ea are cheile de la apartamentul tău, așa mi-a zis ea mie, odată…
- Mimi? Care Mimi? Mimi … adică Mimi? Nu mai e nimic… Nu e, îți jur! Acum tu ești nevasta mea! Las-o dracu` pe Mimi!, răspunse el, vădit supărat. Și ca să își mai ascundă din sentimente, se văzut nevoit să o lase din brațe pe Eleonora și să se apropie, afectat, de fereastră. ”Și doar s-a lăudat. Asta ca să știi tu. Vorbește și ea prostii, se laudă că are prieten… Așa e ea, prostuță. I-am mai zis eu câteva, atunci când a vorbit tâmpenii mari, pe spinarea mea…”
- Vrei să spui că nu a fost iubita ta?
- Nu mai e!
- Nu?
- Nu! Ești tu acum! Stai să o chem!
- N-o chema!
- Să o sun. Să mă lase, odată, în pace! Să îi șterg numărul de telefon? Asta să fac? Stai că o sun…
- Măline!
- Să îi spun să mă lase în pace! Și, grăbit, căută în telefon numărul lui Mimi, cât să tremure, cu tot corpul, din pricina emoției. ”Mimi?”, întrebă scurt. ”Da, Măline…”, se auzi, de la cealaltă parte a liniei telefonice.
- Măline, să știi că eu… eu nu o să mă iubesc cu tine așa ca Mimi…, sublinie Eleonora, fără a cuteza să privească înspre Mălin.
- ”Mimi? Voiam să îți zic că din clipa asta nu mai suntem împreună.”, spuse Mălin, răspicat, apoi așteptă câteva secunde și închise, hotărât, telefonul.
- Măline… Ai auzit ce ți-am zis?
- Bineînțeles că am auzit, am auzit tot.
- Și?
- Ești o fată frumoasă, Eleonora, eu doar atât îți zic., spuse Mălin, evident fâstâcit, încercând, acum, să nu fie găsit, prea repede, de privirea aceea verde a Eleonorei. 
- Sunt?
- Ești… Acum haide să mâncăm ceva, îmi e o foame de lup! De fapt, nu îi era defel foame, însă ținuse bine minte vorbele Eleonorei.
- Nu mi-e foame, Măline…
- Ba îți e! Îți spun eu că îți e!
- Măline! Chiar nu îmi e!
- Îți e!
- Nu!
- Te pup, dacă nu îți e!
- Măline!
- Îți e, sau nu?
- Un pic…

(...)

Așadar, Eleonora continua să se joace, palpând, încă, textura aceea nițel spălăcită, cu nasturi, cu care era învelită burtica jucăriei, una extrem de norocoasă, dacă ar fi să ne luăm după gândurile, nițel crețe, ale lui Mălin Ivireanu.
- Ce crezi, Eleonora, rupse, într-un final, tăcerea, sărmanul băiat. Spune-mi, ce crezi, ursuleții au inimă?
- Poftim? Ursuleții să aibă inimă?
- Ursuleții, da… Adică ăia de pluș. Chiar ca ăla pe care tot îl mângâi tu… Pe care îl tot ții în brațe…
- Nu știu… Nu cred să aibă, Măline… Nu cred!, îi răspunse Eleonora, râzând. De ce întrebi asta?, se amuza, în continuare, tânăra.
- Eu cam am, Eli! Știi?
- Ce ai tu, Măline?, se amuza, încă, tânăra, fără a înțelege prea bine ceea ce ar fi vrut să spună, de fapt, Mălin. ”Ce ai, Măline? Ce ai?”, repetă fata, continuând să se amuze de Mălin.
- Inimă, Eleonora. Adică eu am o inimă dedesubtul pieptului, și nu ursul ăla pe care îl ții tu acum în brațe!
- Măline…
- Mă ții și pe mine?
- Poftim?
- Știi? Eu sunt acela cu inimă, și nu ursul ăla… Auzind toate acestea, Eleonora se ridică de pe canapea, și, așa desculță cum era, se repezi spre Mălin și îi atinse picioarele cu tălpile ei goale.
- Știi, Măline?, îi spuse, încă atingându-l cu tălpile, de parcă ar fi vrut, acum, să îl mustre.  Eu sunt aia cu inimă, și nu Mimi aia… Nu Mimi aia, Măline! Acum înțelegi?, spuse fata, continuând să îl atingă cu tălpile.
- Mimi… Care Mimi, Eleonora?, spuse, amuzându-se, acum, de fată, la rândul său. Ești geloasă, Eleonora?
- Eu…? Adică… eu?
- Da, tu! Spune-mi, ești geloasă?
- Un pic.
- Ești mai mult, de fapt!
- Sunt, și ce-i cu asta? Acum eu sunt nevasta ta, să știi! Nu aia!, spuse Mălina, amestecându-și furia cu un oarecare acces de tandrețe, care o surprindea chiar și pe ea acum, cât ar fi dorit ea să se țină de tare.
- Mălina! Tu ești, de fapt, cine am spus eu că ești!, spuse Mălin, râzând.
- Da! Mălina! Chiar Mălina sunt!, confirmă fata, râzând la rândul ei.
- Eli! Eli ești!
- Nu, Mălina! Mălina sunt, Măline!, și continua să râdă, surprinsă de schimbul acela de replici extrem de scurte, însă pline de încărcătură emoțională.
- Mălina? Ești Mălina?, spuse, la rându-i, Mălin, de data aceasta pe un tot care s-ar fi vrut cât se poate de serios.
- Da! Sunt!
- Da?? Hai încoace!, icni, nemaiputându-și înfrâna simțurile, simțindu-și încă pielea încrețindu-se, la atingerea picioarelor ei goale. O cuprinse, în sfârșit, în brațe, ținând-o strâns pe după mijloc, căutând să îi simtă căldura pântecului. Eleonora se sfii o secundă, apoi simți cum fiorii îi dădeau târcoale acolo unde tânărul o atinse adineauri, adică tocmai în zona pântecului, acolo unde nimeni nu o mai atinsese până atunci. Icni o clipă, surprinsă de amalgamul de senzații, dădu să scape apoi, doar pe jumătate.
- Unde fugi?, întrebă repede tânărul… Unde vrei să fugi, Eleonora?
- Nu asta este întrebarea…, răspunse, dând să scape, din nou, din îmbrățișare.
- Vrei să fugi?
- Ți-am spus că eu nu sunt Mimi!
- Știu că nu ești Mimi, tu ești Eleonora! Pentru Dumnezeu, Eli, dar eu chiar îmi dau seama de asta!, spuse, lăsând-o să îi scape din brațe.
- Să mă lași, Măline! Ți-am mai zis!
- Să trăiți… În sfârșit, eliberată din strânsoare, Eleonora se așeză, din nou, pe canapea, simțindu-și picioarele, acum, din nou, înghețate. Stătu astfel, minute bune, pe canapea, fără a mai îndrăzni să îi mai spună oareceva tânărului, fără ca acesta să îi mai adreseze vreun cuvânt cât de mic, cât de neînsemnat. În sfârșit, timpul trecea astfel, minut după minut, fără ca cineva să mai spună oareceva… Simțindu-și picioarele încă reci, Eleonora îl privi o clipă pe Mălin, dezamăgită și cu fața plouată. Încercă apoi să își încălzească tălpile așa cum putu, una de la cealaltă, cu năduf că, poate, fusese nesăbuită, în ziua aceea, că își luase în picioare tocmai sandalele de vară – un fapt total impropriu față de temperatura de afară încă destul de scăzută pentru sfârșitul acela de aprilie. Iar nesăbuința aceea ar fi resimțit-o chiar și acum, înăuntrul bucătăriei din apartamentul lui Mălin, când sandalele acelea nu i-ar fi folosit, vreun pic, dacă ar fi vrut a-și simți piciorușele nițel mai călduțe.
- Măline, îmi e frig…
- Îți e frig?
- Da, pe cuvântul meu că da… Știi?, tălpile astea două, de aici… Îmi simt picioarele înghețate, Măline!
- O să îți masez eu atunci, un pic, picioarele…  Adică alea două, de acolo, că doar n-or fi trei, doar dacă beau ceva vin! Dar ce primesc în schimb, Eleonora?
- O sticlă cu parfum, aia primești…
- Eli, nu glumi!
- Dar eu nu glumesc, Măline! Știi? Chiar la tine mă pornisem, astăzi, pe la prânz, adică aș cam fi vrut ca să trec pe la tine astăzi, ca să te văd!, și mă gândeam că ar fi bine, așadar, să îmi țin promisiunea aia a mea… Adică, știi? Parfumul… Adică pentru mama ta…
- Te porniseși înspre mine? Tu glumești, Eleonora! De-abia știuseși unde stau!
- Acum chiar că nu glumesc, Măline!

(...)

Privind într-acolo, unde umbra lunguiață își păstra încă proeminențe totuși frumoase, Eleonora își desfăcu, în cele din urmă, și părul, văzând dintr-odată cum umbra de pe podea prinsese un alt contur, unul ca de salcie tânără, cum pletele ei lungi, subțiri totuși, îi acopereau acum umerii și brațele, alunecându-i până undeva sub talie. Privi o clipă înspre noua imagine, a femeii aceleia tinere, sau a salciei de pe podea închipuită de umbră, pe care nu o mai recunoștea acum ca semănându-i, în care nu se recunoștea așadar defel, apoi, nițel mai liniștită, cu ochii încălziți încă în roua aceea care căzuse din ei, încercă să își găsească acum umărul stâng, îndepărtând frunzele părului ei înspre celălalt umăr. Și doar astfel încerca acum să lipească, întrucâtva, prima imagine a trupului ei cu ea îmbrăcată, care se oglindise astfel pe podea, cu aceea a salciei cu frunzele despletite. ”Parcă aș fi Gioconda!, așa cum părul îmi stă într-o parte…”, își spuse Eleonora, privind umbra acoperindu-se, în partea dreaptă, cu lumina părului ei brun. În cea stângă, umărul i se oglindea acum într-o altă umbră, una mai negricioasă, tocmai acolo, pe podea. Eleonora se apropie, așa goală, de masă, culese de acolo sticla cu parfum și își dădu ușor pe păr, într-o parte. Parcă, în partea aceea a salciei unde frunzele părului ei o acopereau acum aproape cu totul. Își puse apoi puțin parfum și pe frunte, puțin și la încheieturile mâinilor, apoi își scutură, frumoasă, capul, până când părul îi acoperi din nou umerii aproape cu totul. Și așa, cu părul parfumat doar pe jumătate, Eleonora se porni goală prin apartament, încercând să găsească, prin întuneric, drumul până la camera lui Mălin. Bâjbâi câteva clipe prin întuneric, sprijinindu-se de pereții pe care îi găsea oarecum cu dificultate, ajunse în sfârșit în bucătărie, fără să se gândească, câtuși de puțin, să aprindă lumina. De aici s-ar fi descurcat nițel mai greu, cum nu prea știa cum ar fi putut găsi acum, cu lesniciune, camera unde l-ar fi aflat pe Mălin, așa speriată după cum era acum, de fapt, din ce în ce mai speriată… În sfârșit, trecu și de perimetrul bucătăriei, împinse încet ușa la o parte, ușa scârțâie (puțin) făcând-o să tresară. De fapt, ajunsese unde trebuie. În camera lui Mălin, doar un întuneric înjumătățit. Fereastra mare lăsa foarte bine să scape, prin perdeaua nisipie, lumina aurie a stelelor și pesemne și pe aceea a unui felinar nătăfleț. Eleonora se obișnuise deja cu întunericul, cum traversase deja prin întuneric aproape tot apartamentul. Așadar putu foarte bine să îl zărească pe Mălin, dormind undeva aproape de fereastră, în patul prea larg de lângă fereastră. ”Acum e acum.”, își spuse temătoare fata. Găsise așadar cu privirea, deja, patul în care se odihnea acum Mălin, cu siguranță foarte obosit după o zi plină. Eleonora se apropie așadar, aproape tremurând, de patul lui Mălin, reușind să vadă foarte bine acum silueta trupului aceluia lung, acoperită ușor de așternut.

Mălin deschise încet ochii în dimineața aceea crudă și clară, pipăind așternutul cu mâna ca să dea de corpul femeii pe care o iubise. De fapt, era prima zi fără Eleonora, prima zi în care se trezise fără ca ea să îi respire pe umăr. De fapt, așternutul rămăsese impregnat cu aromele trupului ei, ale părului ei subțire, cu toate cutele pe care pielea ei tânără le lăsase, încâlcite, acolo, în așternutul acela de culoarea pământului, impregnate puternic în pernele acelea maro, de mătase, în așternutul acela de care îi venea lui greu să se desprindă, acum. De fapt și de drept, Mălin încerca acum să se ridice din încâlceala aia de parfumuri, să se rupă de aromele Eleonorei care se încâlciseră în cutele patului, sperând ca, mai degrabă, să tragă o fugă până la ea acasă și să o roage, în genunchi, cavalerește, sau poate șăgalnic, să îl mai lase să o prindă încă o dată de trupul acela frumos și de mână. Dar nu, Eleonora era acum cu siguranță preocupată (după cum aflase în cele câteva zile petrecute cu ea) cu revistele ei de fizică, sau cu cine știe ce altă treabă extrem de plicticoasă și de nepotrivită cu firea ei de esență sensibilă, infantilă, totuşi subtilă. ”De ce te preocupă toate aceste plictiseli, Eleonora?”, o întrebase pe Eli, sesizându-i încâlceala aceea a gândurilor, zăpăceala aceea absurdă, apoi încăpățânarea aceea a ei, hotărârea luată pe nepusă masă de a-i explica, pe îndelete, anumite lucruri. ”Păi, nu știu.”, îi răspunsese Eleonora. ”Așa sunt eu. Pe lângă fizică, mă preocupă, de pildă, și zânele.”, îi spuse. ”Zânele, Eli?”, o întrebase atunci el, surprins și extrem de amuzat. ”Da, zânele. Sau zânoii. Adică spiridușii aceia care trăiesc în pădure alături de zâne.” ”Ce vorbești tu acolo, Eli?”, întrebase din nou, râzând acum de-a binelea. ”Zânoii? Ce-s ăia?” ”Desigur, un fel de soți ai zânelor, adică… așa cum eu sunt acum a ta, și zânele sunt, (acolo, pe brândușele sau pe rugurile de mure sau de măceșe, adică acolo unde trăiesc ele, unde își duc viața de zi cu zi) sunt așadar, de fapt, soțiile zânoilor. Și împreună ei au foarte, foarte mulți copii. Adică zânele și, desigur, zânoii. De fapt, niște zâne mult mai mici ar cam fi plămezile lor preafrumoase. Le-aș putea să le zic, desigur, zânuțe, dacă ar fi fetițe și, bineînțeles, spiriduși dacă sunt băieți.” ”Tu glumești, Eli…” ”Bineînțeles că glumesc. Tu crezi, totuși, că zânele, de pildă, adică acelea nițel mai mature, acelea trecute prin viață… Mă rog, adică prin… pădurea aia de foioase, unde locuiesc ele… Tu crezi că zânele au, așadar, oare, niște probleme mult mai lesnicioase decât ale noastre? Nu! Nu au! La ele totul e cât se poate de complicat. Ele trebuie să păzească tot felul de lucruri. Adică scorburi pline ochi de alune, mă rog, pui de mistreț orfani și alte chestii de genul acesta. Nu, că acum mă copilăream… Să vezi și tu, Măline, că sunt cam in extremis, adică eu… nu știu dacă mă fac înțeleasă prea bine. Cred că, dacă ai sta să analizezi mai bine, de fapt, zic prostii, și totuși îmi place și fizica, dar îmi plac și zânele, în egală măsură." ”Da, Eli, pesemne așa e. M-ai zăpăcit cu totul, nu te mai pot urmări. Ești tu o mare zăpăcenie de fată zgâtie, asta e!” ”Sunt, Măline? Chiar sunt?”, întrebă Eleonora, nițel temătoare.