sub mărul albit de floare
nu găseam rădăcini
căldura începea să dispară
între cer şi pământ
urzea singură
luna

nu caut înţelesuri las pasărea să plângă
jalea acelui cântec te-a făcut să priveşti o clipă înapoi
licărul blând nesfârşit de adânc
ochii tăi să-mi rămână icoană
aş fi vrut în lumina lor lină să mă regăsesc
nu cu tristețe, cu bucurie, că nu vei pleca

dar când Porţile Luminii s-au deschis,
Clopotele Învierii au început să bată
s-au sfărâmat porţile întunericului
în felul tău discret şi firesc
ai păşit pe calea de aur

am rămas printre mărăcini
aceia pe care i-ai ferit din drumul meu însângerând inima ta,
inima, acel sipet în care a ars necurmat
flacăra marii Iubiri,
în lumina ei, ca și cum aș muri,
va trebui să mă nasc