ascuțim cuțitul de tăiat pâinea.  întindem cu lama cuțitului
dulceața de afine pe felia albă de pâine.  vine nor după nor
deasupra noastră.  aproape că miroase a ploaie ce frumos va fi
când va ploua îmi spui tu.  atât de bine va fi în clipa următoare.
povestim unul cu altul despre marginea de timp pe care ședem
spate în spate.  o palmă de pământ din care nu vom evada niciodată.
în definitiv ce altceva poate fi fericirea decât această stare.  mai înainte
să se întâmple ceva nou.  știi și tu că aproape am uitat că suntem oameni.

vântul ne iubește și ploaia de mătase le fel.  această făcătură
a văzutelor și nevăzutelor.  adică și soarele și chiar și pisicile negre
care se speriau de noi doi și se ascundeau în noaptea bolnavă
de prea multe descântece sau prea mulți zei domesticiți.  acum  e bine
chiar și pentru mine cea prea uitată de semeni.  văd dincolo de starea
animalică a lucrurilor.  știu că timpul curge și că prețul fiecărui cuvânt
e mai mare decât pare.  suntem împreună și asta e bine.  așa spui tu. 
eu spun că noi suntem triști.  o tristețe lucidă și blândă.  ceva frumos
care îi face pe spectatorii condiției umane să plângă și să zâmbească
fără ca alții să observe aceasta.  suntem doar doi oameni sau poate
mai mulți oameni care au ajuns să vândă opiu altora pe nimic. da.

e nemaipomenit că lumea face muzică  sau  că lumea se primenește
că stelele sunt ținte argintii pentru o viață care trage la jug dedesubt.
singura realitate pe care o respectăm fiindcă nu există alta și noi doi
ne privim cu drag sau cu plictisul de a trăi și noi tot în mod instinctiv.