- Text promovat pe Hermeneia.com
Sunt tatăl în minciună, în umeri şi genunchi
, , , Eşti taică-tu în picioare,
îmi tot spune mama de la o vreme,
voioasă de parcă ar culege ghiocei
în cimitir.
Eu o ascult ca pe o placă dintr-un oraş părăsit.
Când i-au tăiat ştreangul, chiar atunci şi-a dat sufletul,
soră-ta aia mare l-a pupat,
era cald încă,
tu erai rece.
Privind banii de pe pieptul lui, mă gândeam dacă ne ajung de-o casă.
Îmi amintesc ca pasările zborul –
era cald şi galben precum un cozonac de care mi-era foame;
mama nu minte, nici duminicile galbene din palmele ei.
Clipeşti ca el, ca el ridici din umeri.
- Bine, mamă, iubită mamă, şi cum ai vrea să clipesc şi să ridic din umeri fără să doară, întreb şi eu tăcut, frământându-mi ultimul rid.
Ah, cum m-aţi nenorocit, nenorociţilor,
ia te uită cum nu mă pot uita la păsări fără să ştiu că
în penele lor sunt fluturi din oase de mort,
că în inimile lor înalte zvâcnesc vis, speranţă şi dor de mort,
că toate cuvintele sunt pletele mortului,
că mortul e viul din frica mea.
Vă rog să mă iertaţi că m-aţi făcut, iubiţilor,
eram şi eu haihui,
până v-aţi hotărât că ar fi bine să-mi arătaţi galbenul rece,
până v-aţi hotărât să fac toate lucrurile numărând,
că doar numărând lucrurile se fac corect,
că doar după o oră uşa e-ncuiată şi gazul închis.
Ai bărbia, ochii şi umerii lui,
îmi spui, mamă, de parcă eşti singura care suferă,
de parcă durerea ta e dreptul meu la suferinţă, nenorocito iubită care eşti.
Sunt pentru că m-a durut, nu iubit,
pentru că între zbor şi prăbuşire, există umbră,
pentru că umerii tatălui mă apasă cum urletul apasă
frica
şi fuga.
Comentarii
Numărul de afișări
Penițe
- Nu poți acorda decît o singură peniță unui text. Fie de aur, fie ruginită.
Cine a acordat penițe de aur
Acțiuni
- Pentru a putea publica un text aici trebuie să îți deschizi un cont pe Hermeneia.com
Am votat cu degetul pe touch screen. Am vrut sa fie mai personal decit un mouse click. Bun re-venit pe Hermeneia.
- Bine, mamă, iubită mamă, şi cum ai vrea să clipesc şi să ridic din umeri fără să doară, întreb şi eu tăcut, frământându-mi ultimul rid.
...
Sunt pentru că m-a durut, nu iubit,
pentru că între zbor şi prăbuşire, există umbră,
pentru că umerii tatălui mă apasă cum urletul apasă
frica
şi fuga.
Am deschis uşa acceptării acestui poem, încetişor, pentru că doare. Atunci când deschizi cu bisturiul, o rană.
Deschizând mai adânc, am perceput poemul ca semn manifest al credintei, al acceptării, dovadă a predării şi a supunerii dar şi voinţă de a acţiona, o dorinţă profundă, somatică de a stăpâni sau de a depăşi o situaţie...
O imersiune în inconştientul fiecăruia, poate genera un roman fluviu plin de acţiune şi de suspans. Dar aici, trăirea este atât de dureroasă şi de intensă, încât înintarea se face foarte anevoios, până la nivelul unde dorinţele şi voinţa de a acţiona emerg, ies la suprafaţă, spre a spulbera o utopie, o minciună pentru a se exprima în real.
Minciuna vine din aceea că întâlnim frâne, oprelişti, obstacole în dorinţele noastre de acţiune, mai ales în ceea ce priveşte mijloacele. Adică ne simţim impiedicaţi, nu printr-o lipsă a capacităţii ci prin lipsa asistenţei sau prin opuneri exterioare. Gândim, credem, că lumea exterioară (sau propria noastră cenzură) ne impiedică, nu ne permite, nu ne dă mijloacele sau nu ne autorizează să acţionăm:
… ia te uită cum nu mă pot uita la păsări fără să ştiu că
în penele lor sunt fluturi din oase de mort,
că în inimile lor înalte zvâcnesc vis, speranţă şi dor de mort,
că toate cuvintele sunt pletele mortului,
că mortul e viul din frica mea.
Un zbucium între „galben și cald” și „galbenul rece”.
Scriu doar aici ca sa nu ma repet. Daca nu se practica asa ceva, rog sa fiu atentionata. Ca nou venita, am citit, desigur, sectiunea "evidentiatelor". Ca sa-mi "formez" privirea. Nu stiu daca mai era nevoie de aprecierile mele, dar poeziile sunt, într-adevar remarcabile si merita sa stea în aceasta "vitrina" a site-ului. Ca niste "rolexuri" în vitrina unui magazin de ceasuri scumpe.