prea îmi iau viața în tragic mi-am zis
mai bine merg desculță prin iarbă
să-mi simt iar rădăcinile aproape
 
cred ca soarele are și el rădăcini
uneori ne îmbrățișăm în taină pe sub pământ
seara aud vocea lui cum se tânguie înainte
de a fi înghițită de beznă îi fac loc în mine iar el
se cuibărește ca-ntr-o scorbură
 
când plec să mă plimb nu mă iau cu mine mă las acasă
fac curățenie mătur norii ud florile binelui
le țin închise într-o colivie
de mult nu mai am pasăre a zburat cu cerul meu cu tot
 
nu văd mlaștina doar nuferii albi plutind deasupra
toate în mine tac așa cum tac norii când privesc
fără rost din înaltul cerului și trec
 
mă plimb și zâmbesc ca la fotograf
vreau să arăt fericită
de fapt fericirea e doar un detaliu adăugat buzelor gândesc
apoi îngenunchez mă rog să dăinuie imaginea asta
 cu zâmbetul și atunci când eu n-o să mai fiu
să rămână după mine o imagine vie dincolo de cea moartă
o imagine fără gânduri
 
verific dacă cerul e la locul lui
apoi calc cu demnitate pământul
 
greierul roșu din mine a început să cânte