printre fisurile pământului toamna iese
ca o incantaţie a sinelui
înainte de a da frigul
amintirile scot aburi 
fermentaţia îndelungată a sângelui 
s-a oţetit

prin felul în care îţi ondulezi cuvintele
mi-arăţi că iubeşti tăcerea
cum stă în piatră nemişcată

 cuvintele strigate s-au dezumflat încet
în propria inimă mă dezlănţui 
omul cu vioara trage de timp