atât de închişi 
ne lovim realitatea de visuri 
apoi ne privim de la celălalt capăt 
fără să întindem braţele

prăbuşirea e lipsa de empatie 
cu o parte din lume pe care o ducem în minte 
ca o expresie ciudată a unui chip lovit până la desfigurare

dimineaţa ne împrăştie 
ca un abur de cafea suflat de buze ţuguiate
aspiraţiile nu dau importanţă nefericirii
impresiile tale muşcă rău din singurătate
ca o haită de lupi

noi batem clipa cu degetul 
pentru a auzi ecoul acelui timp din care am scos dragostea
trecerea spre o altă zi ni s-a dat nouă
pentru a ne duce menirea
prin impunere
atitudinea pare a fi un mic dumnezeu