... eu ştiu foarte bine. Această beţie mă sapă.
Totuşi, nu o refuz. Este fărâma de evadare -
dulcele-amar cumpărat cu doi bani...

Liniştea toată a lumii în braţe mă prinde.
Şi ochiul din mine, zboară nebun
să atingă înaltul unde clipa-i eternă.

Uitat şi tăcut, fuga mea de zgomotul vieţii,
poate că e prăbuşire - nu-mi pasă -
mi-e destul că acum sunt una cu cerul.

Ce mai contează surparea din lumea reală,
când nici măcar arma nu vindecă răni?...
Şi când însăşi lumina îţi vinde iluzii!?...

Pierdut cu paharul în mână, iată,
otrava aceasta omoară dureri,
nicio lacrimă nu mai curgă...

Sunt tovarăş acum cu un zeu devenit om.
- Călătorule, Călătorule, mă întreabă,
cum era Cuvântul acela dătător de viaţă inimii tale?

- Era singur, Călătorule. Iar la fiecare pas, un laţ.
Deşertul şi spaima au cucerit lumea-ntreagă.
Şi chiar El, Cuvântul, este astăzi deşert.

- Călătorule, Călătorule, mai umple-ţi paharul!
Golul să-l treci. Tu, adunându-ţi cu pumnii,
durerile toate, le vei zvârli peste umeri...