- Ce înseamnă tăcerea aceasta, Călătorule?
- Este ruina, Călătorule..., e ruina...
Dar, lasă, tu uită-ţi lacrima, şi mergi mai departe!
 
Loviturile ce te-au doborât sunt sol bucuriei de astăzi.
În aceste momente, în loc s-a oprit timpul.
Şi toate sensurile stau, iată, în paharul acesta ce mângâie.
 
- Viaţa, Călătorule, viaţa nu e decât furie sau renunţare
ale acestui mecanism numit revoltă.
Mersurile vieţii rămân mereu altă cădere sub valuri.
 
Pasul calcă punţi efemere - adevărurile sunt departe.
Atât de iluzie ne stau fericirile; suntem, parcă, vânători
condamnaţi veşnic la nebuna fugă după himere...
 
Văzut-ai în noapte strălucind licurici, Călătorule,
cum apar şi dispar în implacabilă beznă?
Tot aşa suntem noi: întâmplări care vin, întâmplări care trec.
 
 
Şi, din uitare, treziţi, când fruntea se izbeşte de maluri,
(să dea curs fluviului de tristeţi, curgerii durerilor către vad)
ce leac ne mai rămâne, dacă nu iarăşi plonjarea-n uitare!?
 
- Călătorule, Călătorule, infinitul e pustiu, şi pustiul e infinit;
întrebări şi-un răspuns devenit grai străin,
tocmai să-ţi spună cât de străin ai rămas...