... pe-adevărat! Era într-o primăvară abia venită. În codrii seculari, dar cam tăiaţi de când cu sărăcia asta, mugurii dădeau să crape. Pe ogoarele patriei ţăranii ieşeau cu bucuria de a munci cu spor, pentru-al ţării viitor. Că, doar cu bucuria asta şi rămâneau. Deh!, dările erau mari, ţara avea multe genialităţi de subvenţionat.
Venise o dimineaţă…, dar n-o mai descriu ca să nu plictisesc Cititorul. Treaba rămâne că Ion Creangă aranjase un rendez-vouz cu Marlyn Monroe, la Hanul lui Manuc, unde, cică, tocmai avea să se ţină un mare spectacol de balet în care îşi dădeau concursul Mozart şi Vali Vijelie.
Pe la opt, Ion Creangă al nostru se duse la bărbierul din Sevilla, ca să-l pună la patru ace, aşa cum aflase el că-i plăcea Albei ca Zăpada…
- Da’ parcă spuneai că te rendez-vouzezi cu Marlyn Monroe, observă bărbierul din Sevilla. Ion Creangă reflectă.
- Ai dreptate, recunoscu el. Nu cu Alba ca Zăpada trebuie să mă întâlnesc mai la vale. Unde mi-o fi stat capul? Medită încă vreo câteva momente, după care zise: de aceea este critica necesară. Critica de care astăzi mai mult ca oricând: lumea cunoaşte o profundă lipsă şi/sau o greşită orientare a ei.
Tocmai atunci pe uşa bărbieriei intra şi Cântăreaţa Cheală ce se inconcubinase, bârfea lumea, cu Spânul evadat din povestea Harap-Alb. Care, auzind vorbele lui Ion Creangă, exclamă:
- Critica! Doamne fereşte! Nu-i bună deloc, Neică dragă. Că asta, critica, ne îndeamnă a vedea lucrurile şi cu proprii noştri ochi, lucru ce îmbolnăveşte repede, iar ochelarii sunt aşa de scumpi la vremea asta!…
Uitasem să precizez un detaliu: Cântăreaţa Cheală era călare pe un cal, Rocinanta lui Cervantes. Care nu prea obişnuia să se bage în vorbă. Dar de data aceasta o făcu, pentru ca să spună:
- Ei, nu toţi ochelarii sunt scumpi. Ai mei, de exemplu, ţi se oferă şi gratis, ba, chiar şi cu forţa, de multe ori.
Bărbierul din Sevilla avea şi el opinia lui.
- Bine că e plină lumea de experţi. Încât la tot colţul şi la tot pasul, se găseşte cineva care să-ţi dea sfaturi… Trebuie să fim recunoscători pentru asta ţării noastre cu viitorul ei de aur cu tot…
Afară, ca răsuflarea unui copil adâncit în vise frumoase, trecea o idee de vânt ce se prelingea printre zgârie-norii oraşului. E vorba de Adjud. Bulevardul din faţa bărbieriei, la acea ora, era în plină forfotă. În general pe aici se trafica mult, cauză a importanţei acestui tronson ce făcea legătura între Ulan-Bator şi Paris. Dar în acea dimineaţă, parcă, forfota se simţea mai cu putere. Și asta pentru că tocmai se îndreptau către munte, trei turme cu oi, cu trei ciobănei. Iar cel Moldovan şi mai ortoman c-avea oi mai multe, mândre şi cornute, îşi aduse aminte dintr-o dată că nu-şi pomădase de două zile, mustaţa. Fluieră puternic şi strident din două degete, oile încremeniră în mijlocul străzii, el intră în bărbierie.
- Că, de fapt, nu e asta menirea turmei? Să fie condusă, îşi murmură ciobanul Moldovan; din buzunarul de la blugi, de la spate, ai ciobanului, se iţi capul mielului ce fusese fătat taman cu o zi în urmă. Care cu o voce mult asemănătoare cu a lui Pavarotti, vorbi:
- Dar importă dacă suntem conduşi de a ne arunca în prăpastie ca să murim cu mult, mult înainte de momentul preconizat…
- Cum, şi tu cunoşti vorba turmei ce va cade în prima prăpastie ieşită în cale, de are un păstor tembel!?, se minună ciobanul.
- De n-aş şti, n-aş vorbi, se fandosi mielul.
Înăuntru bărbieriei, Ion Creangă se afla în plin discurs. Zicea:
- Când spun critică, nu mă refer la acea pornire a diverşilor membri apartenenţi ai claselor manipulatoare de care lumea se sufocă: aceea de a fi în contradictoriu pur şi simplu. Fapt ce se soldează cu o invazie de valori inventate, dăunătoare. Ci mă refer la disponibilitatea de a observa lucrurile, dacă s-ar putea, aşa cum stă naturalistul să studieze muşuroiul de furnici oarecare.
De undeva apăru o furnică nervoasă ce răcni:
- Asta e o violare a privacy-ului, domnilor; am să vă trag la Haga ca să vă cer daune grele, ameninţa ea…
Ciobanul Moldovan, posesor de grele cunoştinţe în multe câmpuri, printre care şi cel al Axiologiei, prinse vorba din zbor şi observă:
- Un truism pe care e bine să-l evocam cât mai des, când e să vorbim despre chestiuni - ca să le zic aşa - posibil de matematicizat. Există, însă, lucruri dificil de aliniat la un sistem de rigurozităţi. Arta, de exemplu.
- Ai adus bine vorba, ciobane, se bucură Ion Creangă. Da, arta în general…, un capitol foarte important. Să nu ne refuzăm, totuşi, a vedea cum arta în general este şi rămâne până la urma, o simplă chestiune de gust. La auzul cuvântului gust, mielul din buzunarul ciobanului fu tăiat în două de un fior, ca şi cum l-ar fi trăsnit fulgerul gros din ploaia torenţială.
- De soiul “muzica e ceva ce ne gâdilă plăcut urechile”?, întrebă el cu glas pierdut, bătându-i inima aşteptătoare de speranţă.
- Cu un mare plus, hotăra Ion Creanga; asta, însă, către efecte grozav de dăunătoare. Iar paraziţii sociali din toate timpurile au ştiut instinctiv că arta în general posedă o inepuizabilă putere de a prosti turma.
- Aşa este, întări şi ciobanul. Uite, vezi, când îi dau eu la fluier o jelanie de-a mea, Doamne!, plâng oile de le sare cămaşa.
Cântăreaţa Cheală, de colo, păru că-i veni o apă la moară, şi interveni:
- Numai la actoria popilor de ne gândim; actorii din toată lumea ar trebui să facă un sindicat si să-i dea pe porcii astia în judecată pentru concurenţă neloială…
- Doamne, Doamne, slavă ţiiieeeeeee!, iată că-şi făcu apariţia în bărbierie şi un popă. Tu-mi vei purta, Doaaaaaamneeeee!, turma pe păşunile cu iarbă graaasaaaa, şi o vei adăpa la izvoarele taaaaleeee!… (Cânta el).
Avea o voce plăcută de ascultat, semăna oarecum cu a lui Michael Jackson; popa ştia şi el treaba asta, de aceea se şi străduia să-l imite căt mai mult. Lua, câte trei ore pe săptămână, lecţii de breakdance. Ion Ceangă, care - cum ştim - nu-i înghiţea pe popi, mai ales că-l dăduseră afară din pâine, încercă să-l ia oleacă la mişto:
- Să nu-mi zici, Părinte, că nu-ţi mai merg      big-urile şi-ai rămas nebărbierit la subţiori…
Popa, însă, nu luă în seamă zeflemeaua. Făcu o piruetă pe călcâi, aşa cum văzuse la Michael Jackson, şi învăţase şi el aproximativ să facă; se lăsă rapid în şpagat, după care îl informă pe bărbier:
- Am avut azi noapte o revelaţie. Mă obosisem tare, să ştii, că am petrecut întâi patru ore cu două piese beton: una blondă, alta brună - raiul pe pământ, ce mai! Și mi-a venit, apoi, aşa o toropeală… Trebuie să recunosc: şi băgasem în mine una de whisky, întreagă, de-ncepusem să văd şapte cadâne, în loc de două. Că să-mi vina în vis un porumbel ce purta în cioc un tub cu vopsea de păr. Și o voce îmi spunea:
“Alesule, lucrarea Domnului a început în tine! Pentru ca să înţelegi, însă, taina misterului, va trebui să parcurgi nişte etape. Prima dintre ele fiind să-ţi vopseşti părul, cum urmează: pe la tâmple cu roşu, în faţă, până la vârtej, cu galben, în spate cu mov. Barba, partea din dreapta, cu verde, iar partea din stânga, cu albastru…”
Se lăsase în bărbierie o aşa linişte încât mersul furnicii despre care am vorbit ceva mai înainte, răsuna ca şi copitele unui cal la trap. Pe chipul lui Ion Creangă, înflorea un zâmbet şugubăţ. Ciobanul Moldovan se scărpina în nas – ca să facă şi el ceva. Bărbierul din Sevilla îl studia pe popă. Zise, cu blândeţe:
- Eşti sigur, Părinte, că asta era revelaţia? Poate ai încurcat visele. Toată lumea ştie că se întâmplă, dimineaţa, ca visele să-ţi fie confuze…
Popa făcu un salt de ajunse cu faţa la doi centimetri de faţa bărbierului. Răcni:
- Te îndoieşti de Cuvântul Domnului!?
Bărbierul se bâlbâi, încercă să se explice:
- Nu eram acolo…
- Crede şi nu cerceta!, se răsti popa.
- Asta pot s-o spun şi eu, interveni Ion Creangă; spusele mele de ce nu le crezi? De ce le pui sub semnul îndoielii? De ce le cercetezi pentru ca să le găseşti sensurile pe care le vrei tu, cu ele să loveşti în mine spre propriile tale interese?
Morga popii se năclăi de un dispreţ vâscos ca răşină. Vorbi:
- Voi ăştia care credeţi că adevărul stă în condeiul vostru, sunteţi duşmanii valorilor omenirii; însămânţaţi nesupunerea faţă de orânduiala instaurată de Dumnezeu.
- Te înşeli, se enervă şi Ion Creangă; este orânduiala instaurată de oameni. Care vine din negura istoriei. Din vremurile în care asuprea Legea Celui Mai Puternic. Orânduială pe care aţi construit-o pe caste şi clase în perpetuă duşmănie şi luptă între ele. Dacă există Dumnezeu, el n-ar putea fi decât Legea dreaptă şi egală pentru toţi oamenii.
- Este nevoie de valori, iar valorile sunt conservate, dezvoltate, prin intermediul ierarhiei, zise popa, lăsând-o mai moale. Fiecare după meritul său…
- Poveşti!, merite demonstrate de vorbele unora care, la rândul lor, vor avea merite demonstrate de vorbele primilor merituoşi. Uite-aşa un cerc vicios în care de la unii la alţii îşi pasează falsa justificare de a primi ceea nu merită, de fapt.
- Hai, gata, măi, oameni buni!, păru a se plictisi Rocinanta; aţi disperat lumea cu idealismele voastre ce, oricum, nu ţin de foame nimănui. Mai rău e că simt mâncărime nasoală în copita faţă-dreapta de-mi vine să mor! Furnica, amabilă şi harnică după cum îi e felul, se oferi să-i scarpine copita. Bărbierul din Sevilla dădu din umeri a nepăsare, şi bombăni:
- Bine, Părinte. Dacă ăsta-i Cuvântul Domnului, iar noi, oamenii de rând, nu avem dreptul să mişcăm în front, atunci te zugrăvesc în toate culorile pe care le vrei. Curcubeu, te fac!
Popa îl analiza pe bărbier în timp ce acesta vorbea. Completă:
- Mi se pare că ai zâmbit când ai spus “curcubeu, te fac”, Râzi de mine, adică? Duci în deşert Cuvântului Domnului, cumva?
- Nu, Părinte, zău n-am zâmbit, Doamne fereşte!
- Ba ai zâmbit!
- Nu e adevărat, mă jur!
- Ai gândit, totuşi, ceva cum că ar fi de râs…
- Nu, Părinte, nici nu am gândit lucrul acesta, păcatele mele!, se tânguia bărbierul. Dimpotrivă. Sunt convins că vopsit în felul în care spune Cuvântul Domnului, totul va fi în plus de bun, frumos, util. Valoare, într-adevăr!
Satisfăcut de răspuns, popa îi dădu mâna să-i fie sărutată, apoi intonă lung:
- Mare-i slava ta, Doaaaamneeeeee!!!
 (Acompaniindu-şi cântecul cu nişte figuri de balet, preluate şi îmbunătăţite din “Spărgătorul de nuci”.  Că era interesat şi de dansurile clasice, popa. De aceea-şi şi făcuse la sutană volănaşe aşa cum au de obicei rochiţele balerinelor).