... după plecarea popii, colorat ca un păun, bărbierul din Sevilla ce avea acum interese, era convins că realizase o capodoperă. Se lăuda celor rămaşi cam aşa:
- Da’ chiar frumos îi stă, Părintelui, nţ!, nţ!, nţ! Se cunoaşte că inspiraţia vine de la Domnu’. Işi privi mâinile încă murdare de vopseluri, exclamă: înseamnă că şi mâinile mele sunt binecuvântate: au împlinit vrerea Domnului! La naiba! Lumea mă consideră un bărbier oarecare, şi mă plăteşte cu te miri ce!… Da’, nu! Nu! Schimb foaia! Oamenii TREBUIE să ştie că mâinile mele sunt sfinte, să mă plătească după merit. După Merit, aţi înţeles?
- 'Ai las-o, bărbierule, îi tăie avântul Ion Creangă; ceea ce faci tu, rămâne ceea ce faci. Rămâne ceea ce fac toţi bărbierii… mă rog, cu unele mici diferenţe. Cum ar fi, de exemplu, că, în meseria dansatorilor, unul ţopăie, face balet din acela clasic, iar, altul, ţopăie dansuri moderne. Unde s-ar putea ca Maia Pliseţkaia să fi avut mai mult timp la dispoziţie şi mai puţine alte lucruri de făcut, fapt pentru care s-a antrenat mult, astfel ca să-i reuşească nişte figuri pe care alţi dansatori nu pot să le facă. Dar, în final, tot ţopăit rămâne. Cum şi cântatul de lucrări compuse de Mozart, tot lăutărie rămâne; un tablou de Picasso, la fel, rămâne tot un desen. Lucru ce nu se poate spune, însă, şi despre scrierile anumitor autori. Şi-aici e şpilul! Unii scriu, şi, când lumea se ia după ideile din scriiturile acestea, pentru lume va fi rău; alţii, scriu, şi, când lumea înţelege valoarea ideilor din scriiturile acestea, va fi pace socială, dezvoltare, deschidere către alte bariere dincolo de care să treacă, depăşind astfel din problemele de toate felurile ce vin mereu.
Ciobanul Moldovan privea aiurit. Întrebă:
- În cazul acesta, munca pe care o fac eu de ce   n-aş proclama-o sfântă? Sau artă? Că a scriitorilor, mai ales a acelora ce au luminat lumea, deşi declarată artă, nu a fost şi nu este plătită nici măcar cât brânza pe care o produc eu. Ba, un Giordano Bruno a mai şi fost ars pe rug. Un Victor Hugo, silit la exil. Un Socrate, condamnat la a bea cucută… Io crec’că - se scărpină ciobanul după o ureche, dar n-am fost atent dacă la cea dreaptă sau stângă - io cre’că, repetă Moldovan, ar fi mai bine să ne considerăm, nu neapărat îngeraşi cu aripioare albăstrui, cât, mai degrabă, să ne respectăm pur şi simplu, că, la urma urmei, munca fiecăruia îşi are rostul ei în lume.
Sigur, eu sunt un umil de om care produce lapte de oaie. Dar sunt oameni care cu mâinile lor pot să scoată din pieptul altui om, inima bolnavă, şi-i pun la loc, alta, sănătoasă. Totuşi, lumea s-a emoţionat de s-a călcat în picioare ca să-l vadă pe acela care a răsturnat recordul mondial în săritul la groapa cu nisip, întrecându-l pe cel anterior cu 2 centimetri. Preşedinţi de ţări mari şi-au lăsat treburile, poate de care era legată supravieţuirea unor oameni, pentru ca să-l primească pe campion, să mănânce împreună cu el, să facă poze…
O puternică explozie zdruncină deodată bărbieria, plus două cvartale. Ocazie în care fu afectată dezastruos şi Casa de Modă ce o ţinea alături investitorul italian; pereţii despărţitori năruindu-se, cei din bărbierie puteau să vadă acum că, de fapt, acolo era un fel de lupanar de lux. Gagicile, nu multe, dar una şi una, clienţi cu moace de aristocraţi, cu toţii făceau o aşa hărmălaie în enervarea de a fi fost deranjaţi din îndeletnicirile atât de importante, de spaimă pentru vieţile lor preţioase, că părea, întreaga scenă, desprinsă dintr-un film de groază.
Ceea ce mai înainte însemnase uşa, cu întreaga faţadă a bărberiei, dinspre stradă, devenise fragmente de lemn, fier, mortar şi sticlă, împrăştiate până la Ciulniţa. Turma lui Moldovan era toată deja belită, tranşată, făcută pachet: urma să fie distribuită la galantarele lanţulului de magazine… (nu-l numesc, pentru că nu  mi-a dat nicio pară chioară ca să-i fac reclamă).
Totuşi, cel puţin după câte se puteau vedea la faţa locului, şi prin împrejurimi, nu existau victime. Doar furnica avea sub un ochi o zgârietură lăsată de o schijă ce-i trecuse, dintr-o parte, pe dinainte.
S-a clarificat, după aceea, şi păţania cu oile lui Moldovan. Nu atentatul terorist le doborâse. Nu. Se întâmplase altă măgărie specifică oamenilor.
Coasociaţii, ciobanul Ungurean şi cu cel Vrâncean, mări se vorbiră şi se sfătuiră, ca lui Moldovan să-i dea cu toporul, să-i frângă piciorul, ei gândind aşa:
- Când va şchiopăta, se va lăsa la mâna lui, iar noi scăpăm de un concurent...
"Lasă-l că-i face Statu’ pensie de handicapat"!, se consolară ei. "N-a crăpa de foame, vezi-ţi de treabă"!…
Dar, cum Moldovan nu mai ieşea din bărbierie,  şi-a trecut pe-acolo un alt investitor, turc de data asta, cei doi ciobănei s-au tocmit scurt cu turcul, au luat banii, turmele lor şi valea!
Să trecem acum la atentatul terorist...