serghei esenin spunea că barba încîlcită a pădurii
primește zăpada ca pe o foarfecă
ca pe un brici care te împrospătează
balada celor douăzeci și șase este de fapt cîntec de lebădă
preobrajenia e sărutul destinului
un salt din omega în alfa

după tao te chiug un pumn de orez e ceea ce face strachina strachină
fiecare zi e mai noapte aducînd cu ea mai mult puțin
decît ziua trecută
poezia e o atracție un punct fix de-ntîlnire dar și
un balon de săpun

cînd a pus piciorul pe ultima treaptă
paul bourget trăia o viață minunat de frumoasă
memoria i se încrețise la margini
plîngea împreună cu orbii pe globul ochilor săi
locuind împreună cu lacrimi
licăriri de speranță melancolii și un
orizont de vedere mare cît cercul poeților

împiedicat de căderi
ghiyath ibn ghawth al-akhtal se ridica
de fiecare dată mai bun
ziua își dădea viața ca tribut întrebărilor
noaptea din nisip culegea idei cărora nu le venise timpul
le ștergea de rouă sau brumă le lustruia și cînd nu
găsea nicio idee privea întunericul cum se scurge prin
crăpăturile minții socotindu-i pe degete anii

despre tristan tzara
povestește verișoara lui
fata de pension îmbrăcată în negru
el avea fruntea întotdeauna deschisă
arunca în sena fițuicile cu versuri care nu-i trebuiau
aerul firesc de la cabaretul voltaire îi făcea plămînii albaștri
în glasul lui erau oameni de foc și de gheață
femei aromate precum cafeaua de monde…

…fulg de nea rătăcit prin alt ev
poezía mea se vede ca o serpentină din spațiu iar eu
o vreau așezămînt de meniri o
rezervație a ideilor cu sînge regesc
mă laud și eu că sînt poet cînd sînt doar
o placă de patefon zgîriată
apusul mă umple de ambivalențe
cornul singurului val de spumă al timpului
mă rănește mă dă la o parte
mă zvîrle cît colo
mă îngroapă în liniștea spargerii lui
ca dincolo de moarte să fiu
cît mai departe de trup
mai aproape de mine