doar unele fructe timpurii ies în lume din forma cuvintelor ca dintr-un corn al abundenței/ tu și cu mine știm aceasta/ tu fiindcă ești mereu cu mine și eu fiindcă am fost mereu ascultătoare și îmi plăcea rînduiala cuvintelor/ pînă cînd cornul lunii începea să alunece a toamnă dincolo de iubire

bătrînica mea din ceainicul care aburește precum lampa lui Aladin terminase de povestit / eu frunzăream acum cărți vechi demult uitate și plîngeam pentru toți cei care le-au scris/ sau mă bucuram pentru cei care nu le-au citit

în spatele poveștilor era marea care arunca la mal scoici încă pline 

cîteva nu erau deschise niciodată oricîți scufundători treceau peste ele cu branhiile lor artificiale de îmblînzitori ai frumuseții

învățam la școală cristalizarea la lecția de fizică și topeam sare de bucătărie/ apoi lăsam soluția să se evapore și priveam pietricelele strălucitoare cu ochii curați/ cît de trist și frumos era să creăm noi înșine lumina fără să știm

blestemul cădea precum stingerea în pripă a lumînării și fumul mînjind geamul

am văzut un om care părea orb dar vedea și mi-era milă de el/ pînă și orbii își recapătă vederea cîteodată spunea inima mea/ o inimă care începuse să se gîndească pe sine albă

iată artistul și moartea care își zîmbește sieși mai spuneam eu