când electricitatea din aer se descarcă în tine îți imaginezi dezastre 
care nu se produc niciodată. 

e aceeași oprire la marginea drumului
unde poți să simți lucrurile esențiale,
la fel ca blocurile care cu cât sunt mai înalte, cu atât mai fragile.

aici nu trebuie să gândești sau să-ți fie frică de uriașele trailere 

ce dispar în lumea lor pe șosea 
aici, nu-ți pasă că te pot zdrobi într-o secundă.

dar și ăsta e un dezastru care  va trece și întotdeauna
ni se face o poftă nebună de realitate, de aparatele ei cu vacuum

ce ne vor soarbe energia picătură cu picătură 
până vom exploda
ca baloanele cu gaze fierbinți scăpate în spațiu.

azi, înfruntâm problemele cu mai multă răbdare, suntem ca și ceilalți pacienți pe paturile de spital
puțin năuci, frumoși în slăbiciunea noastră,

ne sculăm pentru prima oară din pat 
după mult timp 
și totul ni se pare minunat. un fel de început, un timp în care nu mai observăm 
zgârieturile de pe pereți 
și insectele dăunătoare de la colțuri, ca o moarte care se adună, se adună.

[ nu, nu e tristețea de vară, nu e ploaia care produce neurotoxine 
și urcă în creierii noștri, urmărind apusuri imaginare, suntem noi, pe planete izolate, continuând să trăim, fericiți,
lângă buteliile goale de oxigen și un fel de liniște incontrolabilă, ireală, 
ca o vioara roșie lăsată să plutească, prin pânza spațiilor goale] - când suntem, așa, fericiți.