nu mai cânt ca odată, așa ca la începutul cel trist al începutului
… sau nu mai știu, baby, cred că atunci mi-a apărut, totuși, prima mea lacrimă
de fapt,
lumea ar fi încăput foarte bine, baby, într-un sărman/nenorocit de ou amărât

știi, darling, chiar îmi doream să cresc odată cu lumea
și lumea să îmi dăruiască o păpușă mare de porțelan pe care
să învăț să o prind de mânuțe și să o învelesc într-o rochiță portocalie
dar nu

nu știu cum să te mai chem, dragă baby, furtuna s-a dezlănțuit
peste tot, eu alunec odată cu ea pe lângă păpuși cu priviri curate de
stele căzătoare și de furie roz, amestecată cu sânge
știi, pumnalele
alea
tocite
nu au trecut nici măcar o singură dată pe lângă…

și a trecut, astfel, timp
păpușa mea de porțelan, desigur, acum a crescut
lumea, ieșită din ou, s-a facut violet și plină de fântâni și de stele

doar eu, baby, plâng la fel ca la început,
ascunsă sub o coajă de unde
s-a învățat
odată
universul ăsta frumos
să râdă, uriașul!, să râdă
de mine, de păpuși și de stele, în hohote.