într-o zi ne-am plimbat
ai mers cu mine la vânzătoarea de amagiri de o clipă sau de o viață
te-ai uitat după niște planete minuscule, albastre
cu care să-mi ancorezi soarele
și după care să-ți ascunzi luna
ai insistat să le petrec în jurul mâinii stângi
am roșit
vânzătoarea cântărea timpul meu îl mustra și-l străpungea cu o judecată morală
timpul tău aștepta sfios și nedumerit
habar n-avea pe unde să o mai apuce
când toate cărările te-ntorceau la mine

am plecat ne-am desparțit în fața librăriei
tu ai intrat să-ți iei un cutter cu care urma să sculptezi miniaturi naive din întâmplările zilei ori fântâni de lemn si bisericuțe
eu am mers să iau pâine
când am ieșit m-așteptai era frig abia trecuse de dragobete o țigancă vindea ghiocei și tu sângerai,te tăiaseși în cutter mi-ai arătat zâmbind
inima mi s-a golit atunci de sânge în inima ta
uite, am rămas fără sânge... ți-am zis și mi-am dat seama că din deget îți curgea sângele meu
( niciodată n-am mai trăit o transfuzie spontană după aceea)
ochii noștri au scos un țipăt de nou născut
apoi  a început să respire prin noi un alt albastru
o culoare nemaivăzută, interzisă și nenumită
aveam să-i spun albastru abisal într-un târziu
ca să-mi amintească de amețeala care ne lua când ne priveam unul pe altul de pe buza prăpastiei din noi
m-am pierdut în sângele nostru, tremuram
și am vrut să-l beau
ai știut
râdeai
mi-ai întins un plasture
ți l-am pus...

ne-am întors  (același drum, din nou împreună)
în fața bisericii te-ai oprit
m-ai privit
ai rostit
,,știi?... presimt că în curând am să mă schimb”

așteptasem aceste cuvinte
le știam, amândoi...
le știam