n-am putut fi atât de indiferentă.
paloarea cerului și mișcarea de rezistență a aerului când
copiii au fost uciși.
era o toamnă roșie, cu bucăți de copaci
înveliți în primele brume.
parcurgeam zeci de km până la
primele fabrici. omenirea nu mă aștepta pe mine.

trebuia sa mă duc. într-o zi am văzut armele lor.
negre, lucioase, ordonat așezate la baza câmpurilor.
ma gândeam :
scrie despre asta. asta îți ordonează gândurile.
nu somnul, nu mesele copioase
la terase aerisite și vag desprinse din filme.

dar cum pot să scriu despre copiii uciși?
decât că era toamnă și nu am văzut niciodată
vreunul.
atunci m-am imaginat stând în iarbă,
culcată la pământ cu un glonte în inimă și sângele șiroind.
nu eram decât eu și armele lor.

și glasurile care îmi șopteau : oprește-te.
nu te poți ascunde la nesfârșit în bazele lor militare
în blocurile gri, cu o sută de uși, cu o sută de uși, cu o sută de uși.
sângele curge la fel și în vise . copiii nu țipă cand sunt împușcați,
nu, dar
lumea nu e mai frumoasă și mai bună, nu e deloc mai frumoasă si mai bună,
decât atât.