portret în schimbare
când ies din mine cu ochii închişi trupul
pe care îl port de obicei stretch
se moleşeşte şi cade ca o rufă
mirosul lui adulmecat de departe atrage
oamenii poartă figuri dali sufletul şi
umbrele lui în oglinzile vieţii se reproduc uriaşe
manifestaţii de culoare
cu cât mă depărtez de mine cu atâta simt
pe altcineva probează trupul meu unic Designerul
îşi freacă mâinile de bucurie soarele iese ca
o torţă din mare inima lui rezervă pentru zile cu nori
să mă întorc înlăuntru înseamnă să scot
în stradă actorul deghizat cu sinele meu
încercând să mă joace
un rol secundar de funcţionar muncind zi
lumină ca să-şi plătească datoriile în viaţă
bănuieşte ce vreau îmi face loc
apoi ca şi cum m-aş îmbarca pe arca lui
Dumnezeu mă salută de pe punte
Comentarii
ma bucur sa te recitesc pe aici, Ottilia!
dans in doi cu acest trup vesmant, tu si El, asa am inteles, nu din prima, am tot recitit, textul are un fel de stil sucit, dar care se pliaza imediat ce-i prinzi firul;
Numărul de afișări
Penițe
- Nu poți acorda decît o singură peniță unui text. Fie de aur, fie ruginită.
Cine a acordat penițe de aur
Acțiuni
- Pentru a putea publica un text aici trebuie să îți deschizi un cont pe Hermeneia.com
Poemul are amprentă lirică, siajul atrage şi te reţine, are... inefabil.
Ceea ce nu-mi place mie, cu toate că este de factură modernă, se uzitează în poezeua zilelor noastre, este folosirea brută a numelui Dumnezeu. Prezenţa Sa ar trebui simţită, sugerată, nu aruncată printre linii, la întâmplare. Creează sentimentul că dialogul nu este cu divinitatea, se adresează contemporanilor mai mult, în virtutea unor impresii de moment, reduce din lirism, sau poate că tocmai acesta ar trebui să fie mesajul? Aceasta este însă o părere strict personală :), poemul are valoare.
Younger Sister, onorată de cuvintele tale. aici, Dumnezeu e Cel care coboară printre oameni! :)