nu puteam să cred 
felul în care se văita 
că nu are timp 
ea, doamna de la măcelărie, 
patroana, milionara, 
de nimic 
că muncește de douăzecișișase de ani 
în același loc plin de carne 
și ajunge acasă doar să doarmă 
că i-ar plăcea nespus de mult să gătească 
să pregătească măcar un desert 
o macedonia de fructe, de exemplu
kiwi, căpșuni, mere, o portocală, ceva 
dar viața mai trebuie și trăită, îi spun 
și ea continua să se vaite 
așa frumoasă cum era 
nu se potriveau deloc cele două aspecte 
frumusețea ei și văicăreală ei 
demult, când aveam vreo 15 angajați, 
adică înainte de criză
puteam și eu să mai îmi iau câte o zi liberă. 
dar vacanțele, doamnă, îi zic, vacanțele 
și atunci roșește ușor și zice 
uitându-se la soțul său, măcelarul 
vacanțele noastre sunt scurte 
două săptămâni, nu ne permitem mai mult, 
o săptămâna stăm pe acasă 
în cealaltă mă duce soțul 
(și aici nu am înțeles ce a spus, adică unde o duce) 
zic asta e, totuși trebuie să ne bucurăm de viață 
și să ieșim cumva din rutină 
și atunci ea cu un ultim efort se apără 
și spune, sunt fericită, eu fac ce îmi place 
și în vremea asta zdrobește cu un cuțit uriaș 
niște pulpe de pui, (sunt cumpărate de mine
și m-au costat fix doi euro șaptezeci) 
zic, să va meargă bine atunci 
gracias, gracias, îmi răspunde 
și tot ce îmi rămâne în minte 
e frumusețea ei pierdută între cărnurile acelea 
sinistre și miros putrefact