al naibii sarafan din plastic când eram prin clasa a şaptea se lipea de genunchi îl trăgeam cu mâna stângă dar tot era prea scurt şi călcâiele în pantofii rotunzi cu tocuri butucănoase trăgeau în afară de ce nu puteam eu să înţeleg că viaţa e ca un prânz cu lapte şi mămăligă în blid de aluminiu cu aceleaşi linguri găurite la coadă căpătate de la preoteasa bătrână de ce nu puteam vedea dincolo de coperţile lucioase ale cărţilor miezul lor galben luminat de becul de patruzeci de waţi tremurând pe căpriorii înnegriţi
 
poveştile miroseau prea frumos a tipar proaspăt îmi umpleam palmele cu inimioare de traista ciobanului şi le aruncam să crească în altă parte aveam ceva al meu voiam să ţin soarele în mână şi ploaia în privire să le las să cadă să îmi las părul lung până la mijloc dar mama nu îmi dădea voie voiam să cânt la mandolină ca o domniţă bălaie dar eram brunetă şi profesorul de muzică nu mă primise la cor
 
de ce n-am învăţat să plâng şi să îmi usuc lacrima în trenul personal la fumători în mirosul de chiştoace stătute cu ochii rimelaţi de ruşine că nu am înţeles la timp de ce oare a trebuit să văd atâţia câini călcaţi de roţi pe autostradă ca să înţeleg în sfârşit cum moare câte un cerşetor bătrân în ploaie cu mâna crispată pe o pungă cu căpşuni primită de pomană