Atunci nu știa  dacă acceptase să meargă spre orașul cimitir pentru ea sau datorită situației stânjenitoare.  Încă de la intrarea în clădirea ciudată, cu o jumătate de mașină zidită într-un perete, se descurajă auzindu-i glasul răstit. Îngropase tăcerile prin care se opunea miciilor ei răutăți. Auzi aceiași voce feminină cu tonul schimbat invitându-l să intre în living. Cunoștea toate modulațiile acelui glas, de la dulceața unei rugăminți, la veninul unei amenințări și la isteria voluptății. Cu excepția fotografiilor bărbatului casei, interiorul îi părea neschimbat. Redescoperi vizual fiecare ungher și retrăi senzațiile singurătății dintr-o casă prea mare pentru două persoane: pragul ușii prea scunde, unde se lovea de câte ori era neatent, stropul în calciu cu mică, cărțile rânduite după preferințele literare, ceasul vechi de lemn, având legate la capetele lanțurilor conuri de brad și canapeaua unde ea obișnuia să-și răvășească părul roșcat peste pieptul lui. După cum intrară pe uși diferite, după mina ei îmbufnată și după ochii lui rătăcind vinovați,  realiză că întrerupsese o ceartă violentă. Se scuză pentru deranj, deși fusese invitat de mai multe ori, fără să răspundă afirmativ. 
- Nu trebuie să te scuzi, spuse ea.
Avem o mare rugăminte, adăugă el prăbușindu-se pe un fotoliu și făcându-i semn lui să facă la fel. Privi insistent către ea. Amira pricepu că trebuie să meargă la bucătărie.
- Tot ceai negru?
 Întreba  ținând aprinzătorul aragazului apăsat. El auzi scăpăratul ce-i trezea simțurile când, în diminețile geroase, venea învăluită de aburii licorii fierbinți și fără să spună nimic, aștepta sprijinită cu spatele de genunchii lui, ca el să soarbă metodic, să se bucure de aroma frunzelor fermentate și să-i returneze cu regret cana goală. Îi plăcea să creadă că în răstimpul acela, cât cana se golea, putea să cuprindă mai mult decât lucrurile mărunte dintr-o casă mare, fiecare cu povestea lui, iar ea îi era aproape, ca o crisalidă  țesându-și un giulgiu din firul unui singur gând.
Nu intenționam să apelez la tine, începu Aldur, dar cred că ești ultima  mea speranță.
 Pesemne altcineva s-ar  fi gândit la o sumă mare de bani împrumut, se întrebă dacă nu era vorba despre un transplant de organe. Prefera să i se ceară ajutorul, decât să întrebe de o adresă într-un oraș necunoscut sau să i se întindă o mână  când se afla pe buza unei râpe și nu găsea puncte de sprijin.