În cer arlechinii împrăştie fum
şi toamna prin ţipăt de corb aiurează,
un vatman tuşeşte albastru şi scrum,
un vis deraiază.

Şi toamna prin ţipăt de corb a urlat,
sicriul din arbori acordă un flaut,
pe străzi, numai oameni cu lutul sculptat,
şi nu mă mai caut.

De-acuma şi umbra se-nchide în om
şi noaptea pe câmpuri gălbui se destramă,
ce bine ar prinde un umăr şi-un rom...
dar corbii tot cheamă.

Mă-nchei pân’ la suflet, e vânăt, e frig,
oraşul, pomelnic anemic şi orb,
şi iarna pândeşte prin ţipăt de corb,
şi nu mă mai strig.