1. Dacă ar fi…
 
Să ne luăm după teoria clasică a „câmpului de evenimente”, atunci se poate spune că începuturile teoriei probabilităţilor sunt legate de numele matematicienilor Blaise Pascal şi Pierre Fermat în secolul XVII, ajungând la probleme legate de probabilitate datorită jocurilor de noroc. Dezvoltarea ulterioară a teoriei probabilităţilor şi cercetarea unor probleme care depăşesc jocurile de noroc sunt legate de matematicienii: Abraham Moivre, Pierre Simone de Laplace, Carl Friedrich Gauss, Simon-Denis Poisson, Pafnuti Lvovici Cebîşev, Andrei Andreevici Markov în secolul XIX, iar în secolul XX Andrei Nikolaevici Kolmogorov şi al lui Alexandr Iakovlevici Hincin etc. Şi de aici se ajunge la diferite definiri ale „câmpurilor de evenimente”.
Asta în variantă „ştiinţifică”. În variantă ficţională, a la Borges, lucrurile arată, pe scurt, altfel, ca ironie a sorţii.  
La început, Loteria a fost introdusă, în Babilon, în mod cinstit: cei care câștigau, câștigau; pierzătorii nu pierdeau decât o sumă infimă. S-a considerat că este prea banal. Și în plus, ne economic pentru administratorii Loteriei. Așa că s-a introdus o nouă regulă: cei care pierdeau, erau amendaţi cu o sumă modică. Dacă nu o plăteau, făceau pușcărie. Nici așa n-a mers. Pușcăriile erau pline căci plăţile amenzilor nu se achitau. În curând s-a renunţat la aspectul economic direct și jocul s-a rafinat exploatându-se setea (și nu voinţa) de putere socială, inclusiv satisfacerea altor dorinţe. Astfel, un loz norocos putea să aducă promovarea în tagma „vrăjitorilor” (cei care administrau Loteria); ori arestarea unui dușman, ori întâlnirea cu femeia dorită, etc.; un loz necâștigător putea aduce în schimb mutilarea, infamia sub cele mai diverse forme, chiar moartea. Așa a luat naștere o teorie generală a jocurilor. A jocurilor cu miză. Și a apărut „Hazardul”. Un Hazard diferit de intervenţia neutră, obiectivă, a Haosului, fără învins și învingător. „Hazardul” - pur și simplu un simulacru al acţiunilor Haosului; un simulacru introdus de om. El a devenit, odată cu internetul şi mass-media actuală, „Pronie Divină”,  „Soartă”, „Manipulare” etc. Pentru că acest mod de a lucra pe tăcute, asemănător cu cel al lui Dumnezeu, a stârnit  tot soiul de presupuneri. Una dintre ele dădea de înţeles că de mult nu mai există Administraţia Loteriei și că sacra dezordine a vieţilor noastre e pur și simplu ereditară, tradiţională dar care acum s-a accelerat paroxistic; alta o socotea veșnică și ne învăţa că va dăinui până la ultima noapte, care pare acum a se apropria cu viteza luminii, când ultimul zeu va nimici lumea….Alta, prin gura ereticilor care umblau mascaţi, că Administraţia n-a existat niciodată și nici nu va exista. În fine, alta – s-ar mai putea adăuga  - cum că Administraţia dăinuie până în zilele noastre, în secret - de unde tot soiul de teorii ale unei Conspiraţii manipulatoare, sinistre, universale care profită de noile tehnologii informaţionale….
 Şi ar mai exista şi alte variante pe care nu o să le mai redau pentru că nu aş mai face altceva decât să vă plictisesc. Căci s-ar putea, aparent, să nu aibă nici o legătură cu cele ce vor fi redate deocamdată mai jos. Dar, în final, totuşi, se va dovedi că o au. Este, cumva, o contradicţie? Da! Ei şi?!
 
2. Ce este Matricea S?
 
Ea a fost propusă de Heisenberg[1]. Şi arată că, la nivelul microparticulelor, Lumea ne apare…ca o reţea complicată de evenimente, în care conexiunile de diferite tipuri alternează, se suprapun, sau se combină, ducând astfel la o completă nedeterminare în ceea ce priveşte apariţia unui nou eveniment.
Importanţa matricei S rezidă în faptul că ea propune deplasarea atenţiei spre eveniment. Adică spre interacţiuni, spre procese şi nu spre entităţile care sun implicate.
Odată cu explozia comunicaţiilor (internet, intranet, extranet) şi a mass-mediei, se pare că ceea ce se întâmplă la nivelul microparticulelor, începe să se întâmple la vedere şi în societate, în general.
 
3. Nu voi intra în tot soiul de generalizări.
 
Mă voi referi la un exemplu sugestiv din economie. Şi nici măcar la un eveniment-catastrofă (în termenii lui R. Thom), de genul celui care acum ne bulversează la nivel global, dar şi local.
 
4. O poveste de succes.
 
Care pare a semăna cu multe altele de care sunt pline revistele destinate managementului. Şi care, în general, se bazează pe teorii de genul celor din paragraful 1. Însă povestea pe care o să v-o spun este cu totul deosebită. Deoarece ea nu are nici un fel de legături cu teoriile amintite. În schimb, este legată, în mod neaşteptat, cu impredictibilitatea gen „Matrice S”. Printr-un transfer semantic.
Exemplul - studiu de caz - este legat de ceea ce majoritatea dintre noi a vorbit, la un moment dat, despre PC-uri „pentium”; fără să ştie nimic altceva decât faptul că ele erau mult mai rapide decât modelele anterioare. De fapt, rapiditatea lor era dată de o nouă tehnologie a plăcilor de bază, „inima” unui PC. Dar această rapiditate era împiedicată de aşa numitele sisteme de „intrare – ieşire” (BUS) care, fiind lente, nu mai realizau comunicarea, la fel de rapidă, cu utilizatorii. În această situaţie, grupul de cercetători de la Intel, care realizase placa pentium, a insistat pe lângă preşedintele companiei să le acorde fonduri pentru îmbunătăţirea BUS-urilor. Prima dată, au fost trimişi la plimbare. Lider pe piaţa acestor BUS, era, la vreme aceea, IBM-ul. Ei au insistat. Şi, în final, au obţinut fonduri. Rezultatul: au reuşit să realizeze astfel de sisteme de intrare-ieşire compatibile cu viteza noului pentium. Şi aici a apărut „evenimentul de piaţă”. Exploatat rapid de Intel. Care a luat locul IBM pe piaţa BUS-urilor.
Un astfel de eveniment (şi multe altele de acest gen) a condus la o mini-revoluţie în piaţă (puţin au simțit-o în afara firmelor): orientarea spre un management pro-activ. Care să poată exploata un „eveniment” (de piaţă) imediat ce acesta apare. Ceea ce a produs o reconfigurare din mers a marketing-ului. Astfel, o serie de funcţiuni ale acestuia, printre care, una de bază şi anume luarea „pulsului” pieţei, a fost parţial transferată către alte compartimente: cel de vânzări şi, mai ales, cel de cercetare. Pentru că acestea, prin contactul direct „producători (vânzători) – clienţii” şi, îndeosebi, cu informaţiile up-to-date din ştiinţă şi tehnologie, sunt mult mai în măsură să pândească apariţia unor evenimente imprevizibile şi să le exploateze. Asta nu înseamnă ca s-a renunţat complet la vechile, clasicele studii de piaţă previzionale care au rămas, în continuare, în sarcina compartimentelor de marketing. Cărora le-a mai rămas, în continuare şi exclusiv, promotion-ul şi reclama.
 
5. În loc de concluzii
 
Gândiţi-vă şi extrapolaţi singuri cele de mai sus la modul în care poate apare şi trebuie să fie exploatat în timp util un „eveniment editorial” în condiţiile de azi, prin folosirea magistralelor informaţionale care au drept corolar mass-media. Ca să devină nu numai un best-seller dar şi un „produs” într-adevăr valoros şi nu un kitsch. Este vorba aici de oarece „manipulare” căci fără ea nu se poate. Conform premizei de la care placă marketingul: „clienţi sunt pe toate drumurile” iar el (marketingul) este „arta de a-i găsi”.  
Dar, mai adânc, puteţi medita şi asupra modului în care noua realitate postmodernă (şi nu postmodernistă) în care trăim ne afectează pe toate planurile. Şi, mai mult – doar o sugestie pe care nu o voi argumenta acum - oricât s-ar strădui, în mod cartezian, Pierre Duhem[2] să despartă fizica şi astrofizica de metafizică – şi, implicit, cel puţin, de psihologie, artă, sociologie şi economie - (nereuşind decât să adâncească confuzia, pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu meandrele şi subtilitățile discursului filosofico-epistemic specializat) va fi, practic, imposibil să nu se ţină seama de descoperirile actuale din fizică, astrofizică, ştiinţă (în general) şi dezvoltările tehnologice. Toate acestea părând a fi doar la un fulminant început.
Şi, poate, ar trebui să renunţăm la tot soiul de post-isme: post-modernism, post-istorie, post-filozofie, post-literatură etc. Înlocuindu-le pe toate cu un singur nume „post-predictibilitate”. Pe care s-o acceptăm înţelegând-o drept o cauzalitate globală (în detrimentul uneia local-liniare). Post-predictibilitate care constituie nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia trebuie să-i facem faţă adaptându-ne ei.
Adaptându-ne? Cum? Printr-o adaptare bleagă, pasivă, nimicitoare? Nu, altfel! Cum? Habar n-am! Sau, poate că ştiu. Dar nu vă spun până nu veţi descoperi singuri. Şi sunteţi obligaţi s-o faceţi!
Pentru că altfel, ajungem la un simulacru gen Baudrillard[3]: Toate tehnologiile virtualului propagă indecidabilul. Dar, oare, tehnologiile virtualului sunt cele care propagă indecidabilul, sau universul nostru indecidabil fabrică tehnologiile virtualului? E indecidabil! La fel stau lucrurile şi cu mass-media: ea nu este responsabilă, ea propagă iresponsabilitatea, care constituie, astăzi, un simulacru periculos de solidaritate colectivă. O face printr-un fel de atracţie, de vertij. Fiecare este un punct intermediar în circuit, sau în acest inel al lui Möbius care e informaţia. Părerea mea (a lui Baudrillard) este că toată această maşinărie virtuală nu are ca dimensiune reală informaţia, cunoaşterea sau întâlnirea, ci o veleitate de a dispărea. Tot ceea ce ne oferă noile tehnologii este un tip de imagini în care noi ne cufundăm ….O reţea este făcută pentru a trimite de la un element la altul. Nu există posibilitate de stopare. E un lucru viral. Nu există nici oprire pe responsabilitate. Tot ceea ce circulă antrenează imposibilitatea unei adevărate identificări a unui actor cu actul său….Dacă gândirea este o provocare, ea trebuie, atunci, să fie experimentală. Ea reprezintă mai curând o experienţă de gândire, care încearcă să exploreze un domeniu necunoscut cu alte reguli ale jocului, pentru că odată cu fizica cuantică, universul nostru încetează să mai asculte de legea cauzalităţii stricte. Şi ne aflăm în faţa indeterminării definitive. Şi, mai departe: La limită putem avea un univers total comunicativ, imperativ, cu atomi…implodaţi unii în ceilalţi. Pe planul aproape material al planetei, cu cât îi explorăm mai mult limitele, cu atât, ca printr-un ciudat sortilegiu, Pământul se micşorează şi devine o bilă mică uşor de stăpânit, de manipulat la vedere, fără nici un fel de conspiraţie ascunsă, greu de depistat.  Şi atunci trebuie să ţinem cont de această nouă dimensiune, care este o dimensiune implozivă şi care schimbă cu siguranţă toate legile, toate regulile jocului, inclusiv percepţiile noastre. Caz în care, în extremis, dacă nu ne vom trezi, vom deveni entităţi interschimbabile, androgine, de tipul unor „particule elementare” (electronul X oricând poate fi electronul Y, de exemplu, pentru că nu există nici o posibilitate de diferenţiere între ei); ca în romanul lui Michel Houellebecq „Les particules élémentaires”[4].
 
Note
 
[1] Citat în Fitjorf Capra, Tao of physic, Flamingo, 1992.
[2] A se vedea Ana Petrache, “Relaţia între metafizică şi teoria fizică la Pierre Duhem”, NOEMA VIII, 2009.
[3] Jean Baudrillard, Paroxistul indifferent, Idea Design & Print, 2001.
[4] Michel Houllebecq, Les particules élémentaires, ed. ”J’ai Lu”, 2000.