Textul anterior „De la matricea S la eveniment impredictibil” i-a trezit lui Virgil şi poate şi altora o serie de nelămuriri. Ceea ce urmează s-ar dori o minimă explicitare a celor susţinute în textul meu precedent.

Oi fi eu creştin ortodox prin tradiţia în care m-am născut; dar nu sunt lovit cu leuca-n cap să întind şi obrazul celălalt. Trebuie să mă apăr şi să-l  împiedic pe cel ce încearcă să-mi facă rău. Dar, fără pornire, încrâncenare, violenţă. Ci, iubindu-l. Sau, mai bine zis, cu compasiune. Pentru că ştiu că răul se va întoarce împotriva sa; ceea ce aproape că mă dezarmează dar continui s-o fac.

Să revin, acum, la oile noastre. În textul meu când am vorbit de „exploatarea” unui eveniment imprevizibil de piaţă, am avut în vedere tocmai modul meu de a percepe şi gândi „moral”. În sensul în care atunci când în astfel de situaţii apare concurenţa, adaptarea noastră la „impredictibilitate”nu însemnă nimic altceva decât a simţi şi a acţiona în sensul „”Totalităţii”. Adică cu compasiune faţă de adversar. Şi dacă, în astfel de situaţii, apar mai mulţi care procedează la fel ca mine, cu atât mai bine. Pentru că atunci se iveşte sinergia cooperării în cadrul unor jocuri cu sumă nenulă, pozitivă. Evident că toate astea nu rezultă (şi nici nu mi-am propus deocamdată să rezulte) din textul ce l-am postat anterior. Dar dacă am fost „provocat”,
am  încercat acum să răspund .

Şi, pentru că tot a venit vorba, voi mai dezvolta puţin subiectul. Şi mă voi referi, să-i zic, la „iubirea profană”, care nu are nimic de-a face cu „compasiunea”. Astfel, „iubirea profană” poate fi considerată un sentiment posesiv: iubeşti pe cineva, sau iubeşti ceva pentru că l-ai transformat în „lucru” pe care-l posezi şi nu te poţi despărţi de el (dacă iubim, de exemplu, o persoană, noi o posedăm: lucrul iubit e posedat; şi spunem: „să nu iubeşti pe altcineva! Iubeşte-mă doar pe mine!). De aici decurge şi mila care este, în primul rând, o frustrare atunci când lucrul posedat tinde să dispară (boală sau alt fel de distrugere). În schimb compasiunea este iubire fără obiect, ce nu trebuie să fie încărcată de afectivitate nocivă. Un exemplu elocvent îl poate reprezenta un chirurg de vocaţie. Dacă atunci când operează un pacient 99,999% pierdut şi reuşeşte să se detaşeze complet de milă, nu-i va tremura mâna şi îşi va duce misiunea până la capăt, dincolo de orice limită posibilă, salvând o viaţă, chiar dacă pacientul, din întâmplare, îi e duşman. Şi astfel se adaptează unui „micro-eveniment” creat de impredictibilitatea „Totalităţii” unindu-se - intrând în comuniune cu Ea - chiar şi pentru câteva clipe. Astfel se poate vedea cât de eronat interpretăm, uneori, noi creştinii obişnuiţi, sintagma „”să ne iubim duşmanii”, luând-o ad litteram. Şi considerăm, dacă nu o blasfemie, cel puţin o erezie celebra„”Iubeşte şi fă ce vrei”,
cum zice Sf. Augustin, ceea ce înseamnă, evident, compasiune.

Cel mai frumos cadou care l-am primit vreodată, mi-a fost trimis de către unul dintre cei mai buni prieteni , Adrian Ioniţă, trăitor n USA, L.A. şi căruia i mulţumesc. Adrian care în „Revista Argos”, Numărul 38, decembrie 2008, publică un text intitulat tocmai „”Iubeşte şi fă ce vrei”. Text care se încheie astfel: „”Se pare ca orice ai face, niciodată nu este bine. Cum vine asta? Foarte simplu. Daca eşti din categoria celor ce fac ceea ce simt ca altora le-ar face plăcere (ceea ce poate decurge din zicala ’niciodată nu face altuia ceea ce ţie nu-ţi place’, mergând până la limita unui altruism absurd de a face altuia numai ceea ce lui îi place, n.m. G.M.) , propun să ţi tragi puţin scaunul în spate şi să-ţi tai din avânt. Pentru că, de multe ori, se întâmplă să faci ceva ce nu iţi place doar pentru că altora le place. Şi atunci când ţi se spune ca nimeni nu te-a pus să faci ceea ce nu-ţi place, te întrebi ce fel de plăcere mai este şi asta? Deci tot mai bine e să rămâi mai puţin inteligent şi să nu mai faci nimic, pentru că tot se va găsi cineva să facă. Nimeni nu a răspuns mai frumos la aceasta dilemă decât Gorun Manolescu, care a spus într-un comentariu pe
 un sit: ’Fereşte-mă să urăsc!’ ”.

Evident că Adrian exagerează când zice: „”Nimeni nu a răspuns mai frumos la aceasta dilemă decât Gorun Manolescu”. Pentru că „a te apăra fără să urăşti”este tocmai principiul artelor marţiale pe care nu l-am inventat eu. Dar, despre asta, cu altă ocazie.

*

Totuşi nu pot să închei, fără a reveni la „economia de piaţă” şi fără a sugera că, după umila mea părere, ceea ce a făcut ca Japonia şi apoi alte economii asiatice să poată deveni competitive în raport cu Occidentul, a fost tocmai aplicarea unui principiu similar cu cel al artelor marţiale. Care-şi găseşte, poate, cea mai frumoasă expresie în Zen. Zen care a stat şi stă la baza aşa numitului „Management Kay-Zen”. Importat, în general în mod deformat şi în Occident. Singurii care i-au păstrat nealterat spiritul au fost nemţii. Şi nu pare a fi o întâmplare faptul că primul Institut Kay-Zen a apărut în Germania (ulterior organizaţii de acest fel au invadat Occidentul). Iar Germania probabil că a adoptat nealterat managementul de care am vorbit, tocmai pentru că a trecut, după al doilea război mondial, prin aceeaşi tragedie ca şi Japonia.
 
Va trebui să trecem toţi prin ceva inimaginabil mai rău decât nemţii şi japonezii ca să ne trezim că a lupta împotriva „Totalităţii”, ducând la reversul medaliei – totalitarism, naţionalism tâmpit, manipulare etc., adică  a nu coopera într-un joc cu sumă nenulă în care toţi câştigă, fără ură, pornire, încrâncenare în loc de a concura , este mai mult decât sinucidere? Iar noi, românii,  să ne îngrijorăm atâta de  soarta noastră şi de lipsa unei tradiții politice autohtone când tocmai o asemenea „tradiţie occidentală” democratico-liberală din ultimul timp cu accent exacerbat pe individ şi concurenţă ne-a adus acum unde suntem?
 
P.S. Concluzia-soluţie ce pare idealisto-utopică („Hai să ne fie bine ca să nu ne fie rău”!) care încheie acest text necesită explicaţii şi susţineri multiple şi, nu în ultimul rând, o schimbare drastică  de paradigmă, toate acestea ne putând fi discutate în acest loc. Dar măcar cei cărora textul meu anterior le-a dat, pe bune, dureri de cap, ar trebui să se întrebe, poate, de ce?
 
Hai, că m-am săturat să fac pe profetul! Mai bine mă duc să mă culc că a început să mă doară şi pe mine capul.