zilele încep și se termină niciunde
pe drum stau de vorbă cu oamenii
îi întreabă ce înzestrări au cum își țin ei
promisiunile față de păpuși jucării manechine

între tăceri interminabile se spovedesc unele
altora și se roagă unui alt dumnezeu
când ajung la capăt încep din nou același traseu de
parcă o mână le țese în cuverturi sau covoare pipite

când te uiți în ochii lor albaștri ca marea
parcă vezi nemărginirea captivă timpul răpus speranțele moarte
îți vine să îmbraci costum de scafandru să te-arunci
în ei să salvezi aparențele

dar ți-e teamă de valuri curenți de torpile
și-atunci
disperat
te arunci în brațele nopții