hei tu nu ştii cum se joacă Harishima cu mâinile cele două ale 
infinitului care cade 
cum le spală de tină cum le înverzeşte
în mâinile sale
cum se gândeşte la 
tine
Hanayome
de ce oare bate 
clopotul ăsta alb de deasupra?
da 
e doar un clopot de stârnit flori de piersic…

părul lung prins la spate/ sandalele cu care păşeşte pe nisipul fierbinte
haina lui albă
şi
mărul care dă
să se rupă
alături...
nu spune nimic/el intră în templu
mâinile lui frumoase căuş ca şi când ar închipui astfel un înger 
ca şi când ar ocroti, cu adevărat, un 
înger în 
palme
al tău oropsit Harishima

*

nu ştii de ce îi spui, totuşi, "iubire"
acestui templu japonez 
pe care îl clădeşti, Hanayome
din hârtie de orez
când îţi iese, cu adevărat, acest dificil origami
pesemne o floare de tei care cade 
ţi-a şoptit
unde
e, cu adevărat, Harishima
el încă vorbeşte vrute şi nevrute cu îngerii
ştii
lămpaşele roşii au ajuns cu bine în vale
lumina a ajuns cu bine în vale 
Hanayome 

*

de ce
susură apa
frumoasă Hanayome
pentru iubitul tău, Harishima?

firul ăsta de apă curată
oglindindu-ţi degetele tale, Harishima, 
în timp ce-ocroteşti… 

nu pot să spun
cum îmi cânta deunăzi Harishima
să tac
ca şi când voi nu v-aţi fi rătăcit niciodată
căci 
pe cer
se trezeşte femeia cu chipul ei moale
rotund 

şi galben, galben de 
ură.