e foarte dimineață aici de parcă nici noapte n-a fost 
un dumnezeu de liniște mi se așează în suflet ca roua 
nici un calcul nu e corect, am greșit toate semnele 
răspunsul e chiar el o întrebare și eu locul unde nu se mai întâmplă nimic 
nu, niciun om nu e singur decât lângă sine însuși 
precum liniștea în sine e o mare singurătate 
coborâtă din cer

dimineața orașul e violet și ce dacă și alte orașe sunt și au mai fost violete 
nu m-au avut pe mine și nu le-am respirat eu aerul dulce 
de alge, de transpiratii  și de tomberoane
 și de nu te gasesc
în primăvară asta occidentală 
avem toate șansele să nu întelegem nimic 
tocmai se învârte masa rotundă a poeților 
trenurile ruginesc pe șine 
vacanțele sunt pe bani și toată marea asta vinovata 
clocotind în canale pe sub asfaltul fierbinte

din când în când am senzația că țin cu dinții o frânghie de care lumea atârnă ca o piatră uriașă 
pe mine mă ține dumnezeu de un picior 
nu am reușit să măsor niciodată toate distanțele astea, nici forțele care interacționează între noi, cei trei eroi 
dar am mare nevoie de o relaxare care să îmi permită scrisul în aer 
fără necesitatea de a iubi și a fi iubită, asta venind de la sine 
așa cum îngerilor nu le sunt necesare aripi să zboare

în întuneric intru altfel de la o vreme, ca într-o pisică neagră 
fără să caut uși sau ferestre, capătul tunelului sau becul, girofarul sau farul 
doar ochii ei, ochii ei reflectorizanți de unde orașul se vede năruindu-se peste castanii înfloriți

demult scriam îndrăgostită de copaci 
orașul era mic pe  vremea aceea, doar o jucărie 
pentru oameni mari 
aveam fluturi în pumni și bondari 
și umblam  desculță  printre cuvinte ele 
erau drumurile mele de care nu mă temeam 
acum zidurile mi s-au prins de piele ca scaii 
acum cuvintele mele au devenit lopeți și ciocane 
sap în beznă tunele și alunec în ele 
fluturii mei mor în povești fără paznici 
degetele de hârtie au ars 
port aceleași tălpi, dar mă dor

poate într-o zi tot răsucindu-mă în mine ca o neliniște
s-o nimeri să fiu pe aceeași parte cu acel timp 
unde răsare ceva mereu răsare

uneori tăcerea 
e ca un șnur bine strâns 
la gâtul unui balon

și dacă 
dacă nu e singurătate, atunci ce e dimineața 
în care nu te-am găsit