într-un dumnezeu de ne_liniște


e foarte dimineață aici de parcă nici noapte n-a fost
un dumnezeu de liniște mi se așează în suflet ca roua
nici un calcul nu e corect, am greșit toate semnele
răspunsul e chiar el o întrebare și eu locul unde nu se mai întâmplă nimic
nu, niciun om nu e singur decât lângă sine însuși
precum liniștea în sine e o mare singurătate
coborâtă din cer
dimineața orașul e violet și ce dacă și alte orașe sunt și au mai fost violete
nu m-au avut pe mine și nu le-am respirat eu aerul dulce
de alge, de transpiratii și de tomberoane
și de nu te gasesc
în primăvară asta occidentală
avem toate șansele să nu întelegem nimic
tocmai se învârte masa rotundă a poeților
trenurile ruginesc pe șine
vacanțele sunt pe bani și toată marea asta vinovata
clocotind în canale pe sub asfaltul fierbinte
din când în când am senzația că țin cu dinții o frânghie de care lumea atârnă ca o piatră uriașă
pe mine mă ține dumnezeu de un picior
nu am reușit să măsor niciodată toate distanțele astea, nici forțele care interacționează între noi, cei trei eroi
dar am mare nevoie de o relaxare care să îmi permită scrisul în aer
fără necesitatea de a iubi și a fi iubită, asta venind de la sine
așa cum îngerilor nu le sunt necesare aripi să zboare
în întuneric intru altfel de la o vreme, ca într-o pisică neagră
fără să caut uși sau ferestre, capătul tunelului sau becul, girofarul sau farul
doar ochii ei, ochii ei reflectorizanți de unde orașul se vede năruindu-se peste castanii înfloriți
demult scriam îndrăgostită de copaci
orașul era mic pe vremea aceea, doar o jucărie
pentru oameni mari
aveam fluturi în pumni și bondari
și umblam desculță printre cuvinte ele
erau drumurile mele de care nu mă temeam
acum zidurile mi s-au prins de piele ca scaii
acum cuvintele mele au devenit lopeți și ciocane
sap în beznă tunele și alunec în ele
fluturii mei mor în povești fără paznici
degetele de hârtie au ars
port aceleași tălpi, dar mă dor
poate într-o zi tot răsucindu-mă în mine ca o neliniște
s-o nimeri să fiu pe aceeași parte cu acel timp
unde răsare ceva mereu răsare
uneori tăcerea
e ca un șnur bine strâns
la gâtul unui balon
și dacă
dacă nu e singurătate, atunci ce e dimineața
în care nu te-am găsit
Comentarii
Numărul de afișări
Penițe
- Nu poți acorda decît o singură peniță unui text. Fie de aur, fie ruginită.
Cine a acordat penițe de aur
Acțiuni
- Pentru a putea publica un text aici trebuie să îți deschizi un cont pe Hermeneia.com
am rezonat cu acest poem, o stare mai mult; un murmur prelung precum o incantaţie aproape liturgică şi insuportabila nelinişte de a nu găsi, nesfârşita însingurare citadină
o impresie deosebită:
în întuneric intru altfel de la o vreme, ca într-o pisică neagră
fără să caut uși sau ferestre, capătul tunelului sau becul, girofarul sau farul
doar ochii ei, ochii ei reflectorizanți de unde orașul se vede năruindu-se peste castanii înfloriți
- poate un piiic diluat mesajul liric, dar asezonat mesajului liturgic
Multumesc, multumesc de lectura si de implicare! E greu sa stii, sa-ti imaginezi ce se produce dincolo de poezia ta.