Comentarii recente

Da, fiule, poftă mare, Şi Poincaré greşea la calcule elementare  

Nu te impacienta. Ca în următoarele. Într-un bar, după ce băuse un wisky un cowboy constată că i-a dispărut calul. Se-ntoarce  la barman : Dacă în câteva minute nu-mi apare calul, fac ce-a făcut şi tata. După cateva minute iar  Dacă… Şi treaba se repetă de nu ştiu câte ori. În fine, plictisit de exasperare, barmanul: Da ia zii ce-a făcut tac-tu ?! Ce să facă, a mai băut un wisky şi-a plecat pe jos. Aşa că, Bobică, şti ce ai de făcut. Dar, pentru că-mi eşti simpatic, am să­-ţi mai zic ceva. Cu toate că ceea ce-ţi zic îţi intră pe-o ureche şi-ţi iese pe alta ( la un moment dat mă gândisem să-ţi transmit câteva lucruri de genul „Învăţăturile lui Sixtus către fiul său Bobadil”, dar m-am calmat). Totuşi, speranţa moare ultima, aşa că ascultă, că e vorba tot de Zen şi de Artele Marţiale (legătura poate o faci singur, cu toate că mă îndoiesc). Sixtus preferă bancurile. Şi detestă calambururile. Calambururile – „jocuri de cuvinte”, mai mult sau mai puţin reuşite; de cele mai multe ori, anoste. Bancurile – „jocuri de limbaj”. În care concluzia (subînţeleasă spontan) dă peste cap premisa (fără să fie un sofism care să demonstreze că „omul este măsura tuturor lucrurilor”), provocând un râs din toată inima. La bancuri se râde sănătos; uneori în hohote. La calambururi, doar se ricanează. Cu un rânjet complice şi superior; care-l face, pe cel ce le debiteză să se creadă extrem de inteligent, mult deasupra gloatei. Iar pe complici, idem.   Forma superioară, extrem de subtilă, a bancurilor, este cea de tip „koan” din cadrul Zenului.     

Unul dintre principiile de bază ale artelor marţiale este de a evita confruntarea atunci când ea nu este absolut necesară. Ca în următoarele. Stăteam bine mersi la o masă a cafenelei literare de-i zice Hermeneia şi-mi beam liniştit o berică când de masa mea se aproprie cu o falcă-n cer şi alta-n pământ unul de-am aflat apoi că-l cheamă Bobadil. Ascultă, Tataie, ce cauţi la masa mea ?! Uşchia rapid că te fac ţăndări ! Mi-am luat berica şi m-am mutat liniştit la o masă goală, alăturată. La masa lui Boba sosise între timp unul de mă cunoştea foarte bine. Am tras cu urechea. Băi Neică, ăla de-l gonişi tr-ar fi putut face fărâme că ştiu că nu-i chiar novice în Artele Marţiale. Boba se-ntoarce spre mine, mă priveşte cu atenţie, mai scotoceşte prin memorie de unde mă găseşte că făceam prin filme pe Bruce Lee şi-i plăcuse şi lui ce văzuse, mai stă un timp mai ia o înghiţitură de bere să-şi facă curaj şi apoi vine la masa mea să-mi ceară scuze. Mă uit la el, mă mai socotesc şi eu, mai iau şi o înghiţitură de bere şi-i zic : Uite ce e măi Bobică, c-aşa te cheamă, dacă calu-i al tău, atunci ia-l !  

Este un privilegiu să citesc atâtea banalități pe metrul pătrat de text fără să mă plictisesc. Cred că pe H tinde să apară un nou curent, susținut de tine, Cristina, regretabil și de Gorun, un curent pe care l-aș putea boteza (cu ghilimelele de rigoare pe care amândoi văd că le folosiți abundent) moartea în chinuri a filozofului blestemat de cei care voiau de la el și altceva decât apă de la robinet.