Comentarii recente

- Bine, mamă, iubită mamă, şi cum ai vrea să clipesc şi să ridic din umeri fără să doară, întreb şi eu tăcut, frământându-mi ultimul rid. ... Sunt pentru că m-a durut, nu iubit, pentru că între zbor şi prăbuşire, există umbră, pentru că umerii tatălui mă apasă cum urletul apasă frica şi fuga. Am deschis uşa acceptării acestui poem, încetişor, pentru că doare. Atunci când deschizi cu bisturiul, o rană. Deschizând mai adânc, am  perceput poemul ca semn manifest al credintei, al acceptării, dovadă a predării şi a supunerii dar şi  voinţă de a acţiona, o dorinţă  profundă, somatică  de a stăpâni sau de a depăşi o situaţie... O imersiune în inconştientul fiecăruia, poate genera un roman fluviu plin de acţiune şi de suspans. Dar aici, trăirea este atât de dureroasă şi de intensă, încât înintarea se face foarte anevoios, până la nivelul unde dorinţele şi voinţa de a acţiona emerg, ies la suprafaţă, spre a spulbera o utopie, o minciună pentru a se exprima în real. Minciuna vine din aceea că întâlnim frâne, oprelişti, obstacole în dorinţele noastre de acţiune, mai ales în ceea ce priveşte mijloacele. Adică ne simţim impiedicaţi, nu printr-o lipsă a capacităţii ci prin lipsa asistenţei sau prin opuneri exterioare. Gândim, credem, că lumea exterioară (sau propria noastră cenzură) ne impiedică, nu ne permite, nu ne dă mijloacele sau nu ne autorizează să acţionăm: … ia te uită cum nu mă pot uita la păsări fără să ştiu că în penele lor sunt fluturi din oase de mort, că în inimile lor înalte zvâcnesc vis, speranţă şi dor de mort, că toate cuvintele sunt pletele mortului, că mortul e viul din frica mea.