Comentarii recente

poezioara asta nu zboară nici măcar cât un struț vulture! repetiții peste repetiții, măsuri șchioape, instrument liric inexistent. nici măcar la sala de cultură a Pietrarilor nu ți-ar fi recitată! 

Regret că tragedia din Colectiv s-a transformat în cele din urmă într-un românism feroce ca un fel de destin al nostru implacabil... oameni pe stradă, din nou confiscarea unui sentiment de către clasa politică și parcă ce văd acum pe media mă face să vreau să șterg acest text. Însă, desigur nu o fac pentru că vreau ca prin intermediul acestuia să vă mulțumesc vouă colegilor mei de cuvinte pentru aprecieri... chiar dacă poate unii dintre voi știți că eu nu mai scriu așa de o vreme bună, de când m-am certat cu metafora „grea” în poezie... pentru că prea mult poezia a fost și este asociată cu acest procedeu stilistic. În rest, să ne citim cu bine și cu inima deschisă.

nu este niciun motiv pentru care sa iti ceri scuze. incurajez de altfel astfel de dialoguri pe hermeneia. am facut-o chiar si eu.

a fost o vreme cand eram hartuit de oameni de ideile lor un steag scuturat de vant aiurea noaptea era o rana dureroasa, o nemarturisire intepeneau gandurile, se transformau in vise fara chip eram ca un pahar golit pe marginea noptierei dimineata trecea prin el gri si rece, blocaj static monoton lovit fara urme, meticulos, cu minute lungi, implacabile eram un fel de copil trezit prea devreme in mijlocul unui teren viran asteptand o  haita de caini vagabonzi sa-i flancheze docili gandul spre scoala Virgil, scuza-ma ca mi-am permis sa fac asta, dar mi-a placut textul si am vrut sa-mi imaginez cum ar fi fost sa-l fi scris eu; cum era normal, am reusit sa-mi imaginez doar partial:)