Comentarii recente

citind comentariile de mai sus am ajuns la concluzia că am atins un nerv (ceva mai sensibil) în unele persoane. evident, ori de cîte ori se întîmplă asta oamenii se împart în două categorii; cei ce o recunosc și cei ce o neagă cu vehemență. ba mai există o categorie; cei ce și-o neagă cu vehemență. îmi pare rău dar nu am cum să îi ajut nici pe unii și nici pe ceilalți. lucrurile sînt așa cum sînt. fiecare citește cum vrea și înțelege cum vrea. intenția mea nu a fost să spun ceva ci mai degrabă să meditez la ceva. nu am urmărit să acuz sau să impresionez. e interesant însă să vezi cît de inconfortabil este uneori adevărul. m-a amuzat aberația cu poporul american, Europa și evul mediu. mare e gradina Domnului și mulți mai sar peste gard.

eu daca m-as lega de ceva, desi nu trebuie sa o fac neaparat, ar fi frecventa interogatiei; dar poate isi are rostul ei, aceea de a lovi ca un ciocan desteptator de constiinte

Pare-se că şi lui Virgil Titarenco, asemenea unui copil "rău", îi face oareşce plăcere să demonteze lucrurile spre a vedea cum funcţionează ele şi îi place apoi să le refacă spre a le face să funcţioneze mai bine. Este felul lui de gândi şi de a simţi lucrurile. Este chiar esenţa personalităţii lui, amprenta lui de unicitate. Evident, textul este scris într-un moment de trăire sufletească intensă, un melanj de gingăşie, umor, tandreţe, melancolie. ... şi, categoric, nu  la poporul american se referă. Chiar începutul acestui bonzai de poem în proză, ne asigură că nu despre poporul american şi nici despre alt popor decât cel ROMÂN :), nu este vorba: "Ai stricat vreodată o bijuterie?... Amestecul acela de filigran și figurine din metal prețios îmbinat ca într-un fel de cheie muzicală complicată. Solzi subțiri ca de șarpe magic cu ochi de smarald. Sîrma aceea aurie încolăcită ca un arc nestatornic în cochilii de safir. Mii de mărgele și perle așezate în locuri atît de greu accesibile, prinse doar în strînsori metalice, fără lipici sau sfori. Ai stricat vreodată o bijuterie? Un pian? Un ceas vechi cu zeci de rotițe și pîrghii? Un microscop? Un astrolab? O cutie muzicală?"   Îl recunosc, acesta ESTE poporul român! Spiritualitatea vie, inteligenţa nativă, înţelepciunea puţin infatuată, toate acestea sunt plasticizate, sunt extrase în această micuţă sticlă cu esenţe tari. Ai auzit vreodată "geamătul neomenesc al unei case care se prăbușește"? Doar dacă ai auzit, ai văzut, ai simţit toate acestea poţi înţelege esenţa acestui poem. Mulţi au auzit, au văzut, au simţit, dar ca maimuţa, tac. Dar astfel, nu se va ajunge la informaţie. Astfel comunicarea se blochează, apar nodurile cu toată încâlceala aceea specifică pe care nu mai poate să o deznoade nimeni. Da, mulţi au auzit, dar nu au urechi de ascultat. Cum vom repara noi oare jucăria aceasta, leagănul civilizaţiei umane, cu toate valorile ei încastrate în timp? Cu meşteri pricepuţi, cu oameni bine intenţionaţi, cu oameni spirituali, profunzi în credinţa lor, dar, mai ales, cu oameni!

Mie îmi place „românismul”, dar nu cu orice preț, cu atât mai puțin când vine de la Virgil Titarenco. Mie mi se pare că Virgil este atât de desprins de „românism” încât, ori de câte ori vrea să scrie despre România, iese ceva cel puțin lamentabil, ceva așa, ca o amintire de lupanar scorojit dintr-n Galați în cel mai fericit caz interbelic. Eu am avut o serie de dialoguri cu Virgil pe tema asta, pe vremea atât de dezavuatei „veche” Hermeneia, care se numea, dacă îmi amintesc bine „România lui Virgil Titarenco”... acel dialog și azi mi se pare viu, real, un dialog între doi oameni (el și eu) care, unul scrie de la Dana Point iar altul din București. Însă acest text mi se pare atât de plin de prețiozități pe centimetrul pătrat încât nu am simțit nimic autentic citindu-l, poate în afară de puțină stupoare. Nu dau aici un vot negativ pentru că, sunt sigur, Virgil a scris textul plin de bune intenții (el este un om fundamental pozitiv, un emigrant din partea cognitivă a Galațiului), dar care (textul), repet, mie nu îmi spune nimic și de plăcut nu-mi place mai deloc. Să mai menționez și chestiuni de genul „amestecul acela de... prețios ÎMBINATE ” la plural adică și altele asemenea. Plus punctuația absolut aiurea care s-ar justifica doar dacă textul ar fi aranjat într-o formă poetică, însă pentru asta cred că ar trebui să renunțe la 80% din material, să se repoziționeze și să reformuleze.