Câteodată, de cele mai multe ori, mă gândesc că ar trebui să dispar, fără prea multe explicaţii, să fac în aşa fel încât suferinţa lor să fie scurtă, chiar dacă intensă, să mă las ameţit de amăreala altruismului şi nu de dulceaţa egoismului.
Dă-mi, Doamne, dacă exişti, putere şi curaj să le fac binele final celor cărora le-am făcut, până acum, numai rău! Ce-ar fi? Altfel, eu de unde să iau puterea asta: din drog, din alcool, din rugăciune?
Vor spune mulţi că eram cu minţile pierdute. Ce dacă? Eu ştiu că nu ăsta e adevărul. Alţii vor spune că eram slab şi n-am rezistat crizei mondiale care m-a stresat excesiv. Aş pufni în râs. Dacă aş mai putea schimonosi un rictus pe faţa galbenă şi rece.
Toată viaţa am creat iluzia că trăiesc. Celorlalţi. Nu mi-a plăcut niciodată viaţa. La gust. N-am fost pregătit să o sorb. Era când prea fierbinte, când prea rece. Sleită. La fel ca puterile mele de a înţelege ce caut. Şi de ce nu găsesc.
De fapt, m-am prefăcut. Am jucat o scenă. Pur şi simplu m-am târât. Tot timpul. Chiar şi atunci când râdeam cu gura până la urechi. Chiar şi atunci când mă simţeam bine. Chiar şi atunci când iubeam.
Şi m-am prefăcut destul de bine. Altfel, cum de am fost atât de iubit? Căci am fost. Nemeritat. Am minţit, am înşelat, am rănit, am trădat, am certat, am urlat. Cu toate astea, m-au iubit. Soarele, marea, munţii, vântul, dar mai ales, oamenii. Câţiva. Destui. În primul rând, femeile. Prietenii. Nu mulţi. Cei care contau. Părinţii. Ei, firesc, cel mai mult. Ai mei copii. Bunicii. Fraţii şi surorile. Chiar şi vecinele. Amantele tatii. Amanţii mamei. Chiar şi străinii. Unii. Curios, nu?
Mă surprind, din ce în ce mai des, gândindu-mă că sunt un copil al răului, nemerniciei, al duhorii, al urâţeniei, al puturoşeniei şi al dezastrului. Poate în mine e adunată răutatea lumii. Nu, chiar n-am probleme psihice, chiar dacă medicii ar spune altceva. Simt că am dreptate, că prin dispariţia mea lumea ar deveni mai bună. Sau măcar mai curată. Dacă nu toată, măcar cea din jurul existenţei mele. Ar merita să facem această experienţă: ceilalţi fără mine. Ştiu, o să ziceţi că prea mă cred important, că uit nimicnicia proprie, că n-are timp mediul ambiant să analizeze – cu bune, cu rele – o lipsă insignifiantă, că vremea tânguirilor a trecut, ca acum oamenii luptă pentru existenţă. Cu dinţii, coatele, unghiile şi, mai ales, cu limbile înmuiate în miere.
Şi nu tot acolo voi ajunge? De ce nu mai rapid, ce contează momentul, ce importanţă are dacă e voluntară sau nu? Dispariţia. Un fir de nisip mai puţin pe plajă. Un mormoloc în minus în balta stătută. Un pescăruş înghiţit de imensitatea orizontului.
Bleah! Mi-e greaţă. De mine. Sunt prea laş. Doar dau din gura asta spurcată. Degeaba. Instinctul de autoconservare este puternic. O frână de mână în calea prăbuşirii în prăpastia liniştii depline. Şi nici n-am bani să tocmesc un gealat, să facă ce nu sunt eu în stare. Păcat! Mare păcat!
La urma urmei, mai bine mai scriu o poezie. La fel ca celelalte. Despre nimic. Slabă. Fără valoare. Urâtă şi bolnavă. Dar arătoasă. La suprafaţă. O artistă pe scena putrezită. Sau poate scriu un text sumbru. Acesta.
Gânduri bune!