probabil că viața este o tîmpenie
am să îl întreb pe dumnezeu despre asta cîndva
într-o zi mai prăpădită decît celelalte
atunci cînd se adună întrebările buluc
precum cerșetorii sub streșini după ploaie
am să îl întreb de ce ne naștem proști
imbecili cînd este vorba de dragoste
de frică de adevăr sau de mîndrie
de ce învățam atît de greu totul
pînă epuizăm cuvintele lipindu-le
ca pe niște etichete de fiecare lucru
ne bucurăm inefabil de americile și atlantidele noastre
de fiecare piatră care se rostogolește
de fiecare scînteie de gustul fiecarui sărut
pentru ca apoi să uităm de unde am venit
să uităm cuvintele senzațiile să uităm dragostea
să ne plictisească fiecare cuvînt fiecare gînd fiecare răsărit
să ajungem să îl disprețuim să îl uităm
și apoi să murim în același divorț față de viață
ca în clipă cînd am invadat-o
cu ignoranța noastră imperturbabilă