Pentru că este cel mai mare și cel mai vechi din lume. Cifrele nu s-au dat încă publicității, dar rezultatele unor studii recent revelate confirmă acest fapt. Nu sunt eu omul cavernelor, dar balaurul, urâtul, nimicul, cel ce pustiește lumea de-o vreme, a ajuns și la noi la hotare.
Mi-e rău și am febră, am o mare de noapte, o mare de teamă, mă dor milioane de gânduri, mă frământă milioane de șoapte... și trebuie să fug! Să fug! De nimic, spre ceva. Nu știu cum arată, doar visele, norul de gânduri ce-a adăstat zile și nopți, zbuciumul, șoaptele... Parcă îmi amintesc toate-acestea, le-am privit ca prin apa unui timp fără spațiu, dar nu știu unde, nici exact cum, dacă s-au întâmplat sau dacă se vor întâmpla. Iată-mă, acum, coborând, spre abis!
Traseul, încântător, este urmat, mai întâi, de un drum asfaltat, de-a lungul unor văi proaspăt înverzite, însorite, cu meandre șerpuind lin la poalele munților. Culmi înzăpezite încă, asemenea unei turme de iaci, adastă cu blândețe granitul unui cer fără-nceput și fără sfârșit. Curând însă asfaltul este bombardat de bolovani sfărâmicioși și încetează brusc la capătul de unde începe să urce abrupt, conform unui marcaj turistic, ceea ce teoretic ar fi un drum, de fapt o cărare, pe care o urmăm cu îndoială. Sub euforia peisajelor, amăgitoare frumusețe, urcăm. Mici cătune răsar de o parte și alta a primejdioasei poteci și urcăm, nefiind loc de întoarcere, cu răsuflarea tăiată, spre acel ceva despre care nu știm cum arată, dar e singurul care ne poate oferi adăpost. Acolo unde culmea se sfârșește, începe un nou povârniș, pădurea de jad. Aburi dansează, în văluri orientale, asupra drumului spre grotă, care coboară-n abis. Trepte metalice, aproape verticale, înguste, mărginite de cabluri, conduc spre adâncuri. Din loc în loc, mici paliere, aducerile-aminte, între lumi suspendate, fac porți.
Realități paralele. Lacul sculptat în albastrul de gheață, cu nuferi și broaște țestooase, grădina și castelul se reflectă în unde, ca pe ape, umbrele mohorâtului Saturn se disipează încet și dispar. E clipa aceea nebună, acea unică clipă în care lumina străbate sticla împărăției de gheață, reverberații în mii de culori ...
- Nu ești exactă!
Încerc să mă dumiresc. Ce vrea să spună seniorul Verde-Albastru? Privesc în jur. Încăperea altui castel. Supușii dorm cu zâmbete senine întinse pe chipuri la adăpostul unor ziduri din carton frumos aranjate, în ordine cronologică și pe culori. Seniorul pare furios. Știu toate acestea, fără cuvinte, șoapte de vânt. A primit firman și solie de la seniorul din sud, mare vel logofăt și vasal al altui senior mai mare din sud. Au adus și-au instalat la castel o vel vorniceasă nouă care, la rândul său, vasală altui senior și mai mare mare de stat din sud, sau din nord, își va croi încăperi din cărămizi de carton. Doar așa, fără dibăcia mâinii, fără agerimea minții, va ordona aranjarea altor și altor cărămizi de carton, în ordine cronologică sau după culori... și așa mai departe, captivă în mrejele acestui joc ce nu pare să aibă sfârșit, într-o zi va adormi.
Am răsturnat zidul camerei mele și acum trebuie să aranjez cărămizile iar. Și nu mai știu cum.
Eu sunt ricșarul. Ricșa mea a crescut la castel precum carapacea de broască țestoasă din lacul albastru cu nuferi de gheață. Eu sunt ricșarul care vin, care plec, purtându-mi tristețea în carapace de broască țestoasă, dintr-un loc unde cărămizile de carton nu au loc, nu au timp. Tatăl meu a făcut pentru mine o grădină frumoasă, din care nu știu când, nu știu cum, într-o zi, m-am rătăcit.
...și cobor, trepte de metal și de gheață spre cel mai mare și mai vechi din abis.
- Lea, spune o poveste, hai, spune!
O poveste? Dar eu îngheț și fără de veste, într-o zi, devin adiere de vânt...