- Maria?
- Da mămico!
- Incalță-te și fugi să iei o pâine și o legătură de mărar ca să termin mâncarea.
- Da mamico, imediat.
- Uite, ai aici cinci lei, vezi ai grijă de rest……
- Da mămico!
- Și ai grijă să nu te uite Dumnezeu pe undeva, uitându-te la vitrine…..
- Nu, nu…..vin imediat…..
- Hai, repede, că într-o oră trebuie să plec…….
Închise ușa în urma fetei. Copii erau cuminți dar și ea era singură. Nu putea să țină loc și de tată și de mamă, așa că prefera să-i țină din scurt. Mai bine o bătaie bună decât cine știe ce belele.
- Sărut mana tanti Aneta.
- A, bună Măriuca. Unde te duci?
- M-a trimis mama la complex să iau o pâine și mărar.
- Pot să te rog și eu ceva?
- Da tanti?
- Vrei să-mi iei și mie niște cartofi și pâine? Poți?
- Da tanti.
- Stai să-ți aduc bani și o sacoșă.
Vecina lăsă mătura sprijinită de perete și intră în casă. Se întoarse imediat.
- Uite sacoșa, uite și banii. Trei kile de cartofi, o paine alba și ziarul. Crezi că poti sau e prea mult?
- Pot. Pot.
- Bine, uite, ai aici doi lei pentru tine. Să-ți iei bomboane.
- Da ști că nu pot să-i iau, tanti Aneta. Doar ți-am spus că mămica nu ne dă voie să luăm nimic de la nimeni……să nu zică lumea că suntem……milogi……
- Măriuca, mamă, da nu trebuie să știe nimeni. Dacă eu vreau să-ți dau pentru că mă ajuti, crezi că e rău?
- Nu știu ce să zic, nu cred.
- Păi vezi? Hai ia-i, iți iei tu ceva de ei.
Ochii nevinovați clipiră des, căutând răspunsuri care nu veneau. Coborâ scările, îndreptându-și rochița veche, privindu-și pantofii scâlciați. Își îndreptă bretonul pândind zâmbitoare zborul curmat al rândunelelor. De câte ori nu visase că are aripi în loc de mâini și că poate zbura și ea. Fără griji, uitând de fața mai mereu încruntată și de glasul obosit și certăreț al mamei când se întorcea de la servici: Maria! fă aia, du-te acolo, ai grijă de Ionuț, vezi ce face Doru, nu deschide ușa cât sunt eu la servici, ai grijă de ei să nu stea în stradă, și câte și mai câte porunci. De când a plecat tăticu, mămica e tot supărată și parcă nici în voie nu-i mai intri. De ce oare? Tanti Florica s-a scăpat odata și a zis că din cauza noastră a plecat tăticu, că cică de ce gemeni, da eu nu cred. Că doar nu l-am supărat niciodată. Eh, treburi de oameni mari.
- Ei, tu gospodină mică, ia spune ce vrei?
- Două pâini vă rog.
- Luă de jos sacoșa cu cartofi, cele două pâini, mărarul și ziarul. Mai stărui puțin în fața chioșcului de ziare, căutând cu ochi lacomi.
- Nu vă supărați, cât costă revista Arici-Pogonici?
- Numai doi lei, fată frumoasă. Da câți ani ai tu?
- Am nouă ani tanti. Se gândi puțin apoi întinse cei doi lei și luă revista, strecurând-o în sân.
Plasa îi trăgea trupul slăbuț, dar ce mai conta, avea revista. Era a ei, a lor adică. De câte ori nu venise Ileana cu reviste la scoala și le citise pe ascuns, bagătă toată în bancă, fără să-i arate măcar pozele. De multe ori ajungea să creadă că revista are același gust ca și turta dulce ori cine știe ce altă bunătate, într-atât se uita cu ochi jinduitori. Acum în sfârșit aveau și ei revista lor. Acum s-ar fi lăsat pe vine să o mângâie și să se uite la poze. Dar nu. După ce va pleca mămica la service da, se va uita pe ea cu Ionuț și cu Dinu, le va citi toate poveștile și toate poeziile, de câte ori vor dori ei. Oh, în sfarșit, aveau revista. Era fericită. Simțea că dintre paginile ei pleacă o căldură și un ceva…..care o amețeau. Intră în scară, urcă un etaj și sună.
- Am venit tanti Aneta.
- Să trăiești maică și mulțumesc.
- Sărut mâna.
Luă mărarul și pâinea, mai mângâie odată revista în timp ce urca scările apoi sună.
- Ce-ai făcut atâta? Unde ai stat? Ți-am spus să te grăbești că trebuie să plec…?
- Am….
Intinse pâinea și legătura de mărar iar un colț buclucaș se ivi de sub rochiță. Ochii mamei fixară colțul neascultător, aducător de …..
- Ce-i acolo?
- Am….
- N-auzi?
Și mâna mamei se opri chiar deasupra lui trăgând revista afară.
- Ce-i cu asta? De unde o ai? De unde ai avut bani? Maria, n-auzi? De unde ai avut banii?
- Tanti….
- Poftim? Ce tanti…..ai furat-o?
- Nu. Nu mămico. N-am furat.
- Mai și minți. Profiți de faptul că nu mai număr totdeauna restul și furi.
Mâna Mariei se întinse lăsând să se vadă monedele mici și sărăcăcioase.
- Păi da. Că doar n-oi fi proastă să furi astăzi. Mai bine iți tai mâinile decât să te prind că furi. Vino încoace!
Ochii mamei scăpărau, buzele îi tremurau și pete roșii se lățeau, acoperindu-i fața. Luă nuiaua din spatele uși și se întoarse.
- Întinde palmele!
Nuiaua vâjâi, apoi plescăi, lipindu-se cu plăcere parcă în palma mică și nevinovată. Urmă alt plescăit care stârni un potop de lacrimi. Apoi cealaltă! Și cealaltă! Alt și alt și alt plescăit făcură ca palmele să se umple de rouă trandafirie. Lacrimile curgeau, răscolind sughițuri.
- Nenorocito! Să știi că eu n-am nevoie în casă de hoți și mincinoși. Mai bine te omor cu mâna mea decât să râdă lumea de mine, să mă arate cu degetul pe stradă…..ai ințeles? Poftim revista!
Mâinile încă tremurânde, rupseră revista în fărâme mici, mici ca însăși lacrimile ce izvorau necontenit din ochii nevinovați și plini de mirare, înnodându-se în barbă.
- Acum du-te în casă și fă-ți lecțiile. Azi ești pedepsită. N-ai voie să mănânci. Ai auzit? Răspunde? Ai auzit?
- Da…da mămico. Am auzit…
- Termină tu mâncarea că nu mai am timp de ea, și ai grijă de băieți, nu-i lăsa pe stradă până noaptea târziu, îi speli, le dai de măncare și vă culcați.
- Da mămico.
- Și nu care cumva să găsesc toată casa vraiște, că nu mai pot să fac ordine după voi toată ziua…..astăzi stau mai mult, două ture și vin abia dimineață….ai de grijă….
Lacrimile se svântau în căușul palmelor încinse iar ochii urmăreau mișcările repezite ale mamei care se îmbrăca. Dupa ce ieși și închise ușa, se îndreptă spre camera lor. Deschise ghiozdanul, dar atingerea cărților îi stârni noi dureri. Degetele se chinuiau să strângă tocul pentru a nu tremura scrisul. Lacrimile făceau ca literele să pară mici și îndepărtate. Termină de scris și începu să citească lecție după lecție. Când termină de învațat, mai răsfoi puțin cartea după care privirile îi plutiră pe întinsul cerului. Lăsă ochi în jos căutându-și prietena, turturica cu stea în piept. Mereu venea să-și primească porția de firimituri. Și dacă nu găsea nimic ciocănea cu ciocul în tabla pervazului. Da acum nu era. Probabil plecase. Nici nu știa dacă vine doar de foame sau ca să-i facă ei o bucurie. Poate că turturica știa sau simțea că Maria o iubește. Numai pe ea n-o iubea nimeni. Așa credea. Își aduse aminte de revista cea frumoasă. O simțise lipită de piele și atingerea ei îi dăduse fiori. Acum îi parea rău că luase bani de la tanti Aneta. De ce oare nu putuse să-i spună mamei că ea nu-i hoață? Că nu furase! Că n-ar fi vrut să fie supărată. Îi părea rău că o supărase. Era și așa supărată. După plecarea tatălui n-o mai văzuse veselă. Mereu supărată, mereu socotind fiecare bănuț. De multe ori nici știa dacă și când mănâncă. De acea încerca să facă tot ca să n-o mai vadă supărată. Ce-ar fi putut face mai mult? Întotdeauna învățase și luase numai note de zece, pentru ea, pentru mămica ei, să-i aducă o bucurie. Să nu-i fie rușine mămichi cu ea. Da, azi o supărase tare. Începu iar să citească uitând puțin de usturimea din palme. Când termină de învațat, își pregăti ghiozdanul, își aranjă lucrușoarele și își cremui pantofii, făcându-i apoi să lucească. Le pregăti și băieților sorțulețele de grădiniță și pantofii. Când se făcu șapte seara, ieși din casă, încuie ușa și plecă după ei. Îi găsi răscolind un mușuroi, împreună cu ceilalți copii. Îi luă în casă făcându-se că nu aude scâncetele lor. Ăi spălă, le dădu să mănânce, uitându-se cu jind în farfuriile lor, după care îi luă și se suiră în pat. Începu apoi să le spună povești, până adormiră. Somnul îi pecetlui pleoapele fără a mai avea puterea să stingă lumina.

x x x

- Maria! Doru! Ionuț! Hai treziți-vă. Sculați-vă. Hai, jos din pat. Doru, hai mama că mergem la grădiniță. Hai, Ionuț, hai jos…..
Cele trei chipuri căutau o umbră de întuneric și un strop de liniște.
- Hai, jos din pat! Cât o să mă mai rog de voi? De ce ai lăsat lumina aprinsă Maria? Ce? Am bani de aruncat pe fereastră?
- Cred că am adormit, mămico….iartă-mă, zise frecându-se la ochi, dar durerea din palme o săgeta trezind-o și alungându-i somnul.
- Hai măi copii că nu mai pot de oboseală. Maria, îmbracă-te repede și fugi de ia o sticlă de lapte și biscuiți, trei pachete de biscuiți să am să vă dau la fiecare.
- Da, mamico, imediat.
- Fi atentă că n-am decât o sută. E ultima. Ai grijă la rest te rog. Ai înțeles?
- Da mamico.
Maria se îmbrăcă repede, își aranjă uniforma, și se duse în dormitorul mamei. Aceasta luă banii și-i puse fără să se mai uite, în buzunarul uniformei, buzunar ascuns sub marginile șorțului de scoală. Maria ieși pe ușă încercând să nu mai numere scările, dar ca de obicei nu se putea opri. De câte ori pleca la școală îi plăcea să numere scările și să facă tot felul de adunări și scăderi în minte. De fapt aceste adunări și scăderi se opreau întotdeauna la numărul zilelor de cand tatăl lor plecase. Încă își aducea aminte de ultima noapte când el se certase cu mămica spunându-și vorbe grele. Căci din câte își mai aducea aminte, toate discuțiile porneau de la bani și se opreau la ei, la copii. Mereu mămica se văita că nu le ajung bani și că ei copii cereau tot mai multe: haine, caiete, ghete, ciorapi, chiloți, și mai erau și ratele la mobilă și mai voia să adune și un ban pentru…….cum spunea? Pentru când or fi bătrâni și singuri…..Păsările săgetau aerul diminetii. Cât de fericite erau. N-aveau nici o grijă. Mame grăbite ce se întorceau acasă cu sticle de lapte și borcane de iaurt și cu câte cinci șase chifle, tați care mergeau la servici, fumând gânditori, bunici care își căutau în aerul dimineți somnul pierdut. Frunzele susurau, jucându-se de-a v-ați acunsa cu vântul ce adia. Era bine, era liniște. Ajunse la magazin și se așeză la rând. Încă două persoane și ajunse la tejghea. Întinse palma și o desfăcu dar văzu cu mirare că nu mai este nimic în ea.
- Ce-i tu fetițo, ce vrei? Întrebă vânzătoarea văzând chipul speriat….
Se mai uită odată, palma era goală. Se uită prin magazin dar hartia nu era pe nicăieri. Ieși din magazin cu ochii înnecați în lacrimi. Privirile măturau trotuarul. “Pe unde venise oare? Pe lângă marginea trotuarului? Sau pe lângă rondul de flori?” Nu mai știa. Tot ce știa era că pierduse banii. Ajunsă lângă bloc se întoarse. Banii nicăieri. Pașii o purtară iar către magazin. Nimic. Se întoarse iar dar nu-i găsi, nu văzu nimic. Ce să facă? Ce să facă? Nu putea urca în casă. Ce-o să zică mămica? Ce-o să creadă? Unde sunt banii? Ce-a făcut cu ei? Cum adică i-a pierdut? Unde i-a pus? Dar dacă o să creadă i-a pus deoparte pentru ea? Cum să-iI spună? Unde sunt? De ce n-a plecat mai devreme la școală? Putea să spună că ea nu vrea nimic. Sau că trebuie să fie la școală mai devreme…..că era de serviciu pe clasă….unde sunt banii? Pe cine să întrebe? S-o întrebe pe vânzatoarea de la magazin? Poate că i-a găsit cineva și i-a dat ei. Cine i-o fi găsit? Poate că a văzut cineva când i-a pierdut și acum o caută să-i dea înapoi. Unde să-i mai caute? Să meargă la școală….da….dar ce-o să zica doamna învățătoare? Unde a lăsat ghiozdanul? Poate o să creadă că nu și-a facut lecțiile…nu, trebuie să meargă acasă, trebuie să-i spună mămichii ….. dar ce să-i spună? Că a pierdut banii? Cum? Să mă întorc la magazine, poate că o rog pe tanti vânzătoarea să-mi dea trei pachete de biscuiți…..da! dar mămica spunea că-s ultimii bani…..Doamne….unde i-am pierdut? Unde sunt? Să cer bani? Da, dar cui? Cine-mi dă mie bani? Vânzătoarea? Tanti Aneta? Să zică după aia că sunt miloagă? Să zică și ele că mint? Și nici nu i-am spus cât am supărat-o pe mămica fiindcă am luat cei doi lei… Cine o să creadă? Unde-s banii? Unde și cum i-a pierdut? Ajunse lângă bloc. Ar fi vrut să se mai întoarcă odată, să mai caute, dar pașii o purtau singuri spre scara lor. Intră în hol. Un zvâcnet, un ceva fără nume o îndemna să se întoarcă, să mai caute, dar pașii amușinau deja treptele. Acestea se prăvăleau în urma ei, căscând prăpastia tuturor spaimelor. Încercă să se întoarcă dar nu mai putea da înapoi. Cineva trecu pe lângă ea dar nu auzi și nu văzu nimic, mai mult bănui acest lucru.
Ultimele trepte erau tot greu de urcat, de parcă ar fi fost peste puterile și peste înălțimea sa. Buzele murmurau ca pe o litanie: iartă-mă mămico…am să fiu atentă…..data viitoare n-o să mai fac……iartă-mă te rog……Lasă-mă să plec la școală……să nu mă certe doamna … iartă-mă mămico…iartă-mă…treptele se terminaseră…încă trei pași…mâinile tremurânde căutau mânerul, agățându-se cu disperare de el. Ușa se deschise sorbind-o parcă în penumbra holului. Unde o fi mămica? În bucătărie? În dormitor? S-o fi culcat? S-o caut? Să-mi iau ghiozdanul, să plec la școală…. Încercă să închidă ușa de la intrare dar parcă ar fi mutat un munte așa era de grea ….. se întoarse cu greu și deschise ușa la bucătărie. Rămase în prag țintuită de privirile mamei. O aștepta. Calmă. Nu putuse să se culce. Ochii ei se pierdeau sub cortina grea a oboselii. Încercă să spună ceva dar gura se deschise fără să se audă un sunet. O văzu ridicându-se, înaltă, maiestuoasă. Ochii dilatați urmăreau umbra tot mai mare a mamei, mâinile ei…..care zvâcneau, se strângeau și se desfăceau, căutând ceva……
- Unde ai stat? Ce-ai făcut? Știi cât e ceasul? Știi că i-am trimis pe băieți la grădiniță fără pachet? Știi că-s moartă de oboseală?
- …….
- Răspunde! Cu tine vorbesc……spune ceva! Nu mai sta ca o momâie….spune ceva …. de ce nu vorbești? Răspunde!
Vocea se legăna, mai sus, tot mai sus, lovind ca valurile malul pietruit. Nuiaua se ridica și ea ritmic, căzând cu greutatea stâncilor prăvălite de furtună. Un val de întuneric se aduna în jurul ei, izoland-o, luând-o, târând-o, tot mai departe și mai departe.
- Unde sunt banii? Ce-ai făcut cu ei? Vorbește odată…. Unde-s biscuiții? Ce-ai făcut? Unde ai stat? De ce nu vorbești? De ce-ți bați joc de mine? Cât ai de gând să mă mai fierbi? Tu nu auzi? Răspunde!
Vocea mamei se auzea când ca un bubuit de tunet când ca o șoaptă rătăcită în ceața nopților. Nuiaua se ridica și cădea mai repede sau mai rar, punctând întrebarile.
- Maria! Ce-ai făcut cu banii? Se auzi un bubuit ca de tunet…..
- I-am ……I-am pierdut……
- Cum? I-ai pierdut? Nu. Nu cred. Nu se poate…unde i-ai tinut? Nu, nu întinde mâinile ca o miloaga…nu….nu…..nu se poate.…..tu mă minți…nu….doar ți-am spus că-s ultimii bani…..ți-am spus să ai grijă de ei…..nu, nu se poate…..spune că nu-i adevarat…trebuiau să ne ajungă toată săptămâna….de unde iau alții? Spune unde i-ai pus? Ce le dau să mănânce copiilor? Răspunde….de unde iau alți bani? Cine âmi dă mie bani?
- …..
- Cum i-ai pierdut? Unde ți-a fost capul? Unde ți-au stat ochii?
- …..
- De ce ți-a dat Dumnezeu mâini? Ca să le folosești, să muncesti nu să furi. Da. Și-ai furat. Tu mă minți ca să scapi. Nu! Nu…eu una n-am nevoie în casă de hoți și de mincinoși. Ți-am spus că nu vreau să râdă lumea de mine. Că n-am nevoie…dacă aflu ceva te omor. Cu mâinile mele te omor….la mine în casa n-au ce căuta mincinoșii… O hoață? O mincinoasă?
Nuiaua căzu din mâna ostenită. Ochii tulburi căutau un punct de sprijin. Ochi și mână se lăsară să cadă pe tăblia dulapului de bucătărie lângă cuțitul de tăiat pâine. Cuțit de tăiat pâine….. Da! Răul trebuie tăiat de la rădăcină. “Dacă un mădular te duce în păcat, leapadă-l. Pierzi un mădular dar iți păstrezi sufletul”. Mâna se încleșta și se descleșta pe mânerul cuțitului mare și ascuțit. Doar ce-l adusese de la tocilar. Mâna se odihni câteva clipe, după care începu să alunece încet, încet, spre marginea tăbliei. Ajunsă aici, căzu fără vlagă, agățându-se de ochii mirați ai Mariei. De undeva din adânc, teama animalică se ridică în valuri grele adumbrind ochii fetiței. “Da, da. Sigur minte. Altfel de ce s-ar teme?” Brațul zvâcni, rupând mișcarea în mii de fărâme. Ochii dilatați la maxim caută scăpare. Un scâncet tulbure și gâlgâit sparge tăcerea nefirească, aluat ce umple tot vasul.
- Mămico? ce faci? Nu, mămico…nu mai fac...te rog…..mămi…
Urletul nefiresc găsi o poartă de scăpare, izbindu-se în albul dinților, zdrelind sângeriul buzelor, fugind, alergând prin toate cotloanele casei după care porni abrupt pe scări, dând năvală afară la lumină, în plină stradă, răscolind liniștea.

* * *

- Maria, uită-te la mine te rog.
- Da, nene doctore.
- Ca să fie totul bine, mai avem de făcut un ultim lucru.
- Da, spuneți.
- O să vină o tanti psiholoagă și-mpreună o să mergeti acolo unde este mama ta.
- Da…
- O să poți? Mai vrei s-o vezi sau nu?
- Am spus eu ceva?
- Nu, dar nu vreau să………
- Da?
- E mai bine și pentru tine și pentru ea. Ea crede, e convinsă că a făcut bine ceea ce a făcut. Trebuie să știe că a greșit, ca să te poată ierta.
- Da.
- Poți?
- Da. Cred….
- Și mai e ceva……
- Da?
- Te rog să nu uiți să-i dai suta de lei pe care am găsit-o în buzunarul uniformei tale. Da?
- Da.

* * *

Celula din spitalul închisorii era tristă și rece ca însăși viața ce se oprește la intrare. Ușa se deschise cu un clic. Maria, însoțită de o tânără, înaintă până lângă patul în care se distingea o umbra de trup.
- Mămico?
- Pleacă! N-am nevoie de hoți și mincinoși.
Vocea venea de undeva de sub pătura aspră. Încet, se dădu la o parte și ochii măriți de ura și scârbă se opriră asupra ei.
- Hoții ajung să înfunde pușcăria nenorocito. Măcar acum n-o să mai poți fura….
- Te rog, iartă-mă mămico. N-am să mai fac.
- Pleacă de aici!
- Plec mămico. Chiar dacă nu m-ai iertat eu tot te iubesc.
Cele doua cioturi se ridicară încet strângând între încheieturile mici o hârtie de o sută, mototolită și pătată de sânge.
- Mămico, uite banii! La spital, când m-au dezbrăcat de uniforma i-au gasit în buzunar. Apoi mi-am adus aminte: tu mi i-ai pus în buzunar și eu am plecat la magazin. De asta nu mi-am adus aminte de ei și am crezut că i-am pierdut. Poftim, ia-i, păstrează-i că eu nu mai am nevoie de ei.
Ochii măriți de spaimă se lipiseră de cele două cioturi mici și de hârtia motolită. Fata se apropie de pat și întinse hârtia. Trupul se retrase la perete, vrând să intre cu totul în zid. Tot trupul era numai ochi si gura schimonosită de durerea unui urlet nenăscut.
- Știi mămico? Mă gândeam că dacă am să cresc mare și o să am copii, n-o să-i trimit niciodată la magazin. O să stau și o să-i văd cum cresc. O să le cânt mereu și o să-i strâng la piept. Atâta tot, căci n-o să-i pot mângâia niciodată. Palmele mele n-or să știe niciodată ce înseamnă pielea de copil. Sau poate că…….ce crezi? O să-mi crească iar?