Greu le-a venit gârleștenilor fără preot aproape un an, după trecerea la cele veșnice a părintelui Costea. Speranța era, ca din următoarea vară, când se dau examenele de absolvire a Seminarului, să i se repartizeze parohiei un tânăr preot. Așa a și fost. Vladimir Emacu, de loc din părțile Tescanilor, terminase cu bine în acel an Seminarul Teologic de la Mânăstirea Grecului. Față de cei din seria lui era mai mare cu câțiva ani buni, pentru că, după ce a urmat opt clase, a făcut trei ani școala profesională de lăcătuși de pe lângă Depoul de locomotive. A lucrat un timp ca depanator de diesel-uri CFR, meserie grea dacă ne gândim că zilnic, cu uleiul și păcura până în ochi, trebăluia prin burțile locomotivelor înlocuind piese care trăgeau fiecare și câte o tonă pe basculă, după care plecă militar. În armată avea să mediteze dacă nu cumva trebuie să facă ceva pentru a scăpa de mizeria depoului. Așa că, odată liberat, din două încercări – în doi ani la rând – reuși să capete statutul de aspirant la preoție. Acum, că-și terminase studiile, pentru a fi hirotonit se impunea să fie familist și, de aceea, s-a însurat cu Viorica lui Liță Gogan, fiica unuia dintre primii gospodari ai satului, la numai două-trei săptămâni după ce o văzu prima oară. Până la ridicarea casei parohiale, Părintele Vlad urma să stea în odaia „de bună” din casa lui Liță, căruia, de-acuma, ca socru de preot ce ajunsese, nu-i mai ajungeai la nas nici cu prăștina de bătut nuci. La început, sătenii aveau să-i observe nenumăratele stângăcii comise în timpul slujbelor – pentru că raportau totul la perfecțiunea Părintelui Costea -, dar, ușor, ușor, cu cărțile mereu în prejmă-i, în care erau o grămadă de semne din fâșii de hârtie, începu să-și dea drumul. La o vreme a cumpărat o casă de la un sătean strămutat, instalându-se aici cu toate lucrurile împrăștiate pe la socri, ba chiar și pe la câte un enoriaș. În scurt timp părea că nu îi mai lipsește nimic. Avea acum și trei băieți, de vârsta grădiniței, făcuți cam la un an unul după altul, de care se ocupa, cât era ziulica de mare, Viorica (Coana Preoteasă). Cu alte cuvinte, după ce se aranjă cu casa și a început să-și cunoască toți enoriașii, intrase într-o rutină, cumva așteptată, dealtminteri, dar cu care, el, fire energică, se împăca ceva mai greu. Săptămâna aceasta, pe capăt de post, i se acri de spovedanii. I s-a mărturisit tot băbetul satului. Veneau, în mare, cam cu aceleași baliverne, iar el le punea aceleași plăci „regulamentare”. O pată de culoare vie văzu doar în Săftica lui Mățăuan, o credincioasă nou-venită în parohie. Tânără (n-avea 30 de ani) și curățică, ba chiar frumoasă – picioare drepte, genunchi rotunzi, sâni mărișori și necăzuți ce-și arătau gurguiele chiar și prin flaneaua de lâniță bej și un chip adolescentin – era cam nefericită. După o căsătorie nereușită la oraș și un avort – care acum realiza că-i unul din marile păcate femeiești – se întoarse la casa părintească și o luă puternic pe credință. Nu lipsea de la nici o slujbă. Stătea întotdeauna în față, îmbrobodită, cu capul aplecat și palmele împreunate. Făcea cruci mari și dese, fără să se uite cumva în stânga ori în dreapta. Părintele o remarcase, cu siguranță, din prima, iar de pe la a doua, a treia revedere puhoi de gânduri păcătoase îi trecură prin cap. Când s-a trezit doar cu ea, venită pentru spovedanie, între patru pereți, chiar dacă erau ai casei lui Dumnezeu, mută abil discuția înspre cele mai lumești lucruri cu putință. Pentru că era pe înserate și părintele avea câteva pahare bune de vin roșu la cap (și după multă abstinență, Coana Preoteasă fiind lehuză pentru a patra oară), nu se știe cum îl îndemnă păcatul s-o răstoarne dintr-o mișcare cu zgaibele în sus pe o năsălie. Săftica – rezistență ioc. Ținea doar ochii închiși strânși puternic. Când i-a deschis, pentru o clipă, văzu, undeva pe peretele dinspre miazănoapte, icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință. În colțul din dreapta, jos, o inscripție discretă „Danie de la Gheorghe Mățăuan”. Tată-său, mort anul trecut. Avu senzația că este văzută chiar de el, de undeva de sus. I se păru că-și pierde cunoștința, pentru câteva momente. Părintele Vlad, însă, făcea treaba temeinic, ca la carte. Deprinsese bine „chestiunile de profil” din vremea când, ca tânăr muncitor în Depoul CFR și locatar al căminului de nefamiliști, aducea în camera-i de burlac „bagaboante” agățate prin gară. Nu o ținea nici pe una mai mult de o noapte, timp în care era rânduită, în celebrele „poște”, și de câte opt-nouă băieți. Totuși, odată, Vlad, fire specială, a rămas oarecum atașat de o asemenea nefericită, întâlnindu-se încă de câteva ori cu ea, pe ascuns față de colegii lui de cameră, la cofetărie și cinematograf. Norocul lui, în final, a fost că ea nu-și pusese mintea să treacă pe o relație stabilă, în câteva săptămâni pierzându-i-se urma pe veci. Acum nădușise rău cu picioarele Săfticăi la subțiori și după ce mai prestă ce mai prestă se opri cu un fel de oftat puternic. Ea, zăpăcită la culme, se deretică iute și o întinde pușcă. Evident, amândoi erau siguri că nu i-a văzut nimeni, afară doar, poate, de Dumnezeu, că Necuratul, se știe, n-are acces în casa Celui de Sus. Doar Frosa lui Strâmbu, care-și aștepta rândul la spovedanie în ușa lăcașului, observă zăpăceala și fâstâceala Săfticăi. Într-o săptămână vuia tot satul. Deși nu se putea vorbi de probe serioase, Popa Vlad a fost anchetat și tradus în fața Consistoriului. Preoteasa nu mai ieșea din casă de rușine iar audiența slujbelor căzuse la pământ. Nu s-a putut în nici un chip demonstra existența faptei, evidentă fiind doar dimensiunea „folclorică”. Diplomat, părintele „a colaborat” cu „instanța” și a primit o pedeapsă ușoară: mutarea deîndată la o parohie din celălalt capăt al protopopiatului.