cînd Timpul se desparte de tine
iar orbu-ți hălăduiește-n retine
vei ști că n-ai murit odată cu toți ceilalți,
la Sorocul Lumii

numi-i
pe tine Moarte iar pe mine Mort
fă un efort
de cogniție
să stai așa fără nici un gînd
să mori de-a sensurilor inaniție

apoi du demîncare-n icoană,
te rugînd
de un ciob de Cer
de un strop de sînge de înger

te cunosc în goană
din începuturile tălpilor pînă-n împletirea de sens
al curvei acesteia de viață
fardată dens
cu mucegaiuri de gheață

îngenuncheat la malul mării
urlu din Trident
de se aude pînă-n mațul călimării

un punct strident
vine
cînd sînt absent