


Privi la ceas.
- Ți-e frică?
- Da.
- De ce ți-e frică mă?
- De dumneavoastră.
- Da’ ce sînt eu mă, Dumnezeu?
- Nu, nu sînteți... dar..
- Aaaa, deci nu sînt... Că numa’ boii ca voi cred în așa ceva. Da’ ce sînt eu, mă?
- Sînteți... ăăă, tovarășul locotenent major...
- Așa.... și deci?
- .....
- Deci?
- .... Nu știu..
- Ce nu știi mă?...
Băiatul privea aproape speriat. Parcă vroia să citească în ochii cenușii ai securistului un indiciu, ceva care să îi sugereze ce ar trebui să spună ca să nu îl întărîte și mai rău..
Gheonea însă dădu din mînă cu dispreț și se îndreptă spre fereastră. Privi o vreme pierdut pe geam. Sugea din țigara care îi sfîrîia între degetele galbene și își aminti de vernisaj.
- Deci, se întoarse brusc spre băiat, de unde îl cunoști pe Petrus?
- Nu îl cunosc.
- Mă nenorocitule, tu crezi că eu sînt idiot? Adică tu crezi că țara asta e apărată de idioți? Așa credeți voi, măi băiete,.. voi aștia cu prieteni prin străinătate. Că s-a întîlnit hoțul cu prostul. Tu ești hoțul iar eu alege... Așa e mă?!!! Vocea îi tună în urechile băiatului. Așa e mă??? Spune!!
- Nu domnu... tovarășu locotenent...
- Major mă!! Ai auzit de aia?
- Da, tovarășu’…
- Că ai făcut armată, nu?
- Da, tovarășu’…
- Unde ai făcut mă?
- La infanterie, tovarășu’ locotenent major.
- Infanterie infanterie, da’ în ce oraș?
- La Slobozia.
- Aaa, da. Așa scrie și la dosar. Vezi că știu mă? Noi știm totul, băiete, despre tine. Știm și ce ai supt la mă-ta. Dar tu trebuie să dovedești interes pentru binele țării mă! Pricepi mă? Și să spui tot! Tună încă o dată Gheonea.
----- În gînd îl înjură pe băiat. Nenorocitul ăsta o să îmi mănînce toată după-amiaza. Și iar nu o să fiu la timp la vernisajul lu’ nevastă-mea. -----
Își apropie pumnul de obrazul băiatului și șuieră:
- Dacă nu vorbești, mă nenorocitule, te snopesc. Auzi?!
- .....
- Spune mă, de unde îl cunoști pe Petrus?
- Nu cunosc nici un Petrus, vă jur.
Gheonea lovi cu pumnul în masă:
- Mă!!! Aici dormi.. Ai înțeles? De unde îl cunoști? Că de întîlnit l-ai întîlnit.
- Nu am întîlnit nici un Petrus.
- Mă!!! Te bag în aia a măti’ Tu să vorbești, auzi?
Băiatul înghiți scurt o lacrimă. Gheonea se așeză în capătul celălalt al mesei și scotoci ceva printr-un sertar. Apoi îl trînti cu zgomot. Privi din nou pe fereastră. Lovi brusc cu pumnul în masă. Apoi îi zîmbi ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic.
- Mă băiete, tu iubești România?
- Da tovarășu’, o iubesc.
- Cum o iubești mă dobitocule? Mă căcăciosule. Cum o iubești mă? Cum poți tu să fii militar, să îți aperi țara dacă tu o trădezi? Pentru că asta este ascunderea legăturilor cu străinii mă, trădare. Iar tu ești un trădător. Știi cum se pedepsește trădarea mă boule? Știi mă? Te pupă mă-ta printre zăbrele, mă. Auzi?
Băiatului i se uscă gîtlejul. Un clei sec amestecat cu fumul acelea dulceag de țigară îi atîrna greu de cerul gurii. Înghiți în sec. Pumnul locotentului izbit în masă îl făcu să tresară cu o sperietură cumplită. Mama.
- Mă nenorocitule, tu n-ai să-ți mai vezi nevasta, auzi?! Nici copilul. Auzi mă?! Mă auzi? Vorbește mă idiotule! De unde îl cunoști pe Petrus?
Pe obrajii băiatului coborîră brusc două lacrimi lăsînd două urme umede paralele. Privea țintă în ochii locotenentului.
Se făcu liniște. Gheonea se așeză cu fundul pe un colț al mesei, se aplecă spre el și își mai aprinse o țigară. Trase adînc și privi în tavan. --- Apoi se uită la ceas... S-a dus... vernisajul lui nevastă-mea. Piz...--- Oftă. Privi spre pantofii negri de uniformă. Își aminti de prima zi din liceul militar. Șireturile. Toamna.
- Cînd vă întîlniți voi mă, cu tineretul catolic, știi tu, acolo... la Sovata, la Abrud,... că noi știm tot mă. Știm tot. Nu l-ai întîlnit acolo pe Petrus?
- ....
Se ridică de pe masă. În cameră se făcu deja întuneric. Se îndreptă spre ușă, aprinse lumina. Înjură printre dinți.
- ... Petkus.. șopti băiatul... Petkus? La Petkus vă referiți?
- Petkus, Petrus, ce importanță are?.. Cine e Petkus?
Băiatul oftă cu o ușurare vizibilă. Apoi se opri parcă încercînd să își găsescă cuvintele.
- Păi.. Petkus e un, nu știu cum să vă spun.. e un personaj.
- Ce personaj mă?! Cum personaj? Acum vrei să o amețești? Te pocnesc! Ce personaj? Unde l-ai cunoscut? Cînd a venit în țară?
- Păi n-a venit. Adică... E un personaj.
- Mă, eu te pocnesc acum!! Te omor în bătaie. Să nu mă îmbîrligi tu pe mine cu prostii! Cine e Petkus?
- E un personaj. Un personaj dintr-un film.
--- Își aminti brusc că acum un an și ceva îi scrisese Laviniei despre Petkus. Erau doar logodiți și văzuseră filmul împreună. Fusese ideea ei. Invitația ei. ---
- Ce film mă?
- Un film polonez. Un personaj care are un puternic simț al datoriei și...
- Ce datorie mă? Ce film? Ce tot îndrugi acolo?...
----- Își aminti cum îi scrisese Laviniei că a avut ceva special de învățat de la Petkus. O naivitate. Ceva despre dragoste. Dragostea care te face să simți o datorie față de... Să plătești un preț cînd... Nenorociții aștia de securiști îi citiseră scrisoarea. Srisoarea Laviniei?!!! Atunci cîte îi mai citiseră?!! Deci îi citeau corespondența?? Și cea din țară? Cu aia din străinătate avea grijă. Dar la asta din țară... nu își imaginase. Scrisorile de drago.. -----
Pumnul izbi brusc în masă. Îl trezi din gînduri.
- Ce simț al datoriei mă? Ce tot îndrugi acolo? Unde l-ai cunoscut pe Petkus și ce te-a învățat? Cine e Petkus.
- Domnule... pardon, tovarășe locotenent major, vă jur e dintr-un film...
Gheonea îl privi cu ochii și mai cenușii decît îi avea de obicei. Lung, timp de cîteva zeci de secunde... aproape pierdut.
În ușă se auzi deodată un ciocănit:
- Tovarășu’ Gheonea, la telefon…
Gheonea se întoarse spre el:
- Vin în cinci minute mă. Ai coala asta de hîrtie. Scrii tot ce știi despre Petkus.
- ....
............
- Alo! Ioana. Da, am avut treabă, da. Asta e, datoria. N-am avut ce să fac. Da. Cum a fost vernisajul? Ești bună! Am spus eu. Și Nicu, și Andreea?? Nemernicul, nici nu mi-a spus că se duce... Acum? Adică seara asta? La cît? La zece? Zece jumătate? Ce film? Un film polonez? Cum îi zice? „Verile Anei”? Bine... Cred că ajung.. Bine, promit. Te-am pupat. Nu, dacă spun eu, nu. Sigur. Pa.
.............
- Ai scris mă?
- Am scris tovarășu' locotenent. Major.
- Ce ai scris mă?
- Păi am scris despre film.
- Ce e asta?
- Păi ce mi-ați spus, filmul. Cu Petkus.
- Ce film mă?.... a.aa...a.declar... a .. am văzut ... Petkus.. „Verile ... Anei”.. Mă nenorocitule! 'tus!! Plutonier!!! Iancule!! Ia-l pe nemernicul ăsta și du-l la poartă... Să nu-l mai văd pe aici.
Apoi continuă să citească furios.... „totul începe într-o vacanță de vară la Cracovia...” Nenorocitul!! ... îmi strică ăsta seara.... și filmul.
Afară băiatul o îmbrățișă pe Lavinia aproape ciocnindu-se de burtica ei de însărcinată. Izbucniră într-un rîs nervos. Apoi tăcură. Inimile continuau să le zvîcnească. Era noapte. Începuse ploaia. Aproape. O vreme au mers așa, fără să spună nimic. Ea îi strîngea mîna. Puternic. O privi și într-un tîrziu îi spuse:
- Nu știe nimic.
Comentarii
Textului îi lipsesc destule
a.a.a. -
Textului îi lipsesc destule virgule şi apostrofuri. Orice ar spune orice doom ori dex, "vroia" (contopirea lui "a vrea" cu a "voi") nu prea merge. Mai trebuie umblat şi la punctele de suspensie. Spun astea pentru că textul este de citit, dar pare neîngrijit.
Excelent text! Aproape că îmi
margas -
Excelent text! Aproape că îmi vine să mă entuziasmez dar știu că nu se cade, o să zică lumea iote margas s-a dat cu puterea au vorbit pe mess... nimic mai greșit!
Aceste text îmbină realismul de reportaj cu satira fină, metaforică, într-un mod demn de remarcat și desigur, de apreciat. Asta ca să nu mai menționez surpriza pe care am avut-o citind acest text sub semnătura unui poet.
O acuratețe de tip relatare de pe câmpul de luptă însă dublată de o ironie moromețiană dar nicidecum desprinsă de acolo, din marin preda... mai degrabă dintr-o insula a lui thomas hudson foarte personală a autorului.
Felicitări!
Iar comentariul domnului trei de A nu îmi spune decât că mereu sunt oameni (editori sau simpli cetățeni) care din postura lor nu mai văd pădurea din cauza copacilor.
Aprecierea mea pentru acest text.
Margas
oare vom putea vreodată să ne
Virgil -
oare vom putea vreodată să ne eliberăm de aceste temeri. de teama „datului cu puterea”? puterea cui? ce putere? ce „pot” face eu? ce ”vă pot face” eu? ce vă pot da sau lua eu? am senzația că trăim (continuăm să trăim) o tragedie kafkiană. și nu resping prin asta teama margăi ca fiind neautentică. tocmai faptul că e autentică mă ucide. cînd am început hermeneia acum cinci ani și jumătate am făcut-o tocmai cu această dorință, cu această obsesie idealistă. a unui spațiu altfel. altfel mai ales din acest punct de vedere. am plecat atunci dintr-un alt spațiu, de pe un alt site, tocmai din cauza acestei lehamite. lehamitea față de puterea căreia îi place să fie lingușită și care împarte pomeni la milogii și norodul care o adulează. lehamitea față de obsedanta deprindere a plecăciunii și temenelelor, a convingerii că dacă vrei să urci cu o treaptă pe un fel de scară imaginară a absurdului trebuie să pupi în cur cu sîrguință. am vrut să să fie altfel și cu siguranță am fost numit și chiar s-a scris despre mine că sînt dictator, că domin, că stăpînesc ca un tiran, tocmai pentru că în anumite momente mi-am pierdut răbdarea să tot aștept ca în mod natural oamenii să își îndrepte spinarea. poate că am fost dictator în încercarea mea de a-i ajuta să fie drepți, să fie liberi și responsabili. am mai spus-o de zeci de ori poate: nimeni care a fost sau este pe hermeneia nu poate să spună că a obținut ceva de la mine pentru că m-a lingușit. și nimeni, absolut nimeni nu poate să spună ca a fost ostracizat sau nedreptățit de mine pentru că și-a exprimat opinia negativă față de ceva scris de mine. dau un premiu la primul care poate identifica cu dovezi o astfel de întîmplare. ba mai mult, de cele mai multe ori mi-am exercitat dreptul de veto pentru a nu sancționa (deși ar fi fost corect) un anumit membru hermeneia care m-a jignit sau m-a atacat la persoană. am făcut absolut tot ce a fost omenește posibil ca să nu se poată niciodată spune că pe hermeneia puterea politică, administrativă a avut vreodată vreo atingere asupra unei judecăți de natură artistică oricît ar fi fost ea de mică. și totuși temerile și apucăturile fanariote sînt tot acolo. nimeni nu își dă seama cît de mult mă afectează asta.
da, textul de mai sus probabil nu este perfect scris. poate că cineva ar putea să scrie un îndrumar pentru asta. deși mă tem că există tot felul de reguli și soluții contradictorii. am încercat să fiu „creativ” cînd nu am știut. nu am pretenția a fi un prozator. după cum nu am pretenția a fi un poet. tocmai de aceea dacă va fi să public vreodată pe hîrtie voi avea nevoie de un editor.
am intrat doar atat cat sa
caminante -
am intrat doar atat cat sa dau o penita unui text excelent.
mi-a amintit un pic de piesele de teatru pe care le vedeam seara la televizorul cu lampi, cu o tematica oarecum inversata dar cu acelasi stil de interogatoriu. nu m-a deranjat deloc, ba dimpotriva, in ciuda trimiterilor textul are forta si se deruleaza in imagini foarte usor de vazut. m-a impresionat si finalul delicat cu burtica insarcinata, de fapt constructia e foarte bine realizata - daca mentionez ce si nu cum, aproape ca nu face sens.
Personaje bine conturate.
Sixtus -
Personaje bine conturate. Dialog alert. Final neasteptat. Tocmai asta ma deranjaza oarecum: da impresia de cautare de dragul efectului final. Una peste alta merita "penitele" anterioare. Asa ca vin si eu cu una.
... bine scris ca şi
GD Toma -
... bine scris ca şi formulări. Morala mai degrabă slabă. Cred că ar trebui să mai lucraţi la ea. Ar fi păcat să nu o faceţi.
da' nu e cu morală domnule
Virgil -
da' nu e cu morală domnule Toma. morala o lăsăm să o tragă moraliștii. altfel spus, nu cred că un text trebuie să îți spună ce bine sau ce e rău. ci mai degrabă să te facă să te simți incomod dacă nu te întrebi ce este bine sau ce este rău.
... bun răspunsul. Dar asta
GD Toma -
... bun răspunsul. Dar asta nu înseamnă că textul nu ar mai trebui lucrat.
deocamdată ar fi de preferat
Virgil -
deocamdată ar fi de preferat să vedem ce text „lucrați” dvs.
super ! :)
saraghin -
super ! :)