păpuşile ce zâmbesc din cutii nu ştiu
niciodată ce vrei

tu poţi liniştită să îţi îmbraci lenjeria ta albă peste
dumnezeiasca ta piele ce sclipeşte
acum dintre aşternuturi şi ele
nu ştiu niciodată nimic

dacă floarea aceasta portocalie pe care o vei aşeza
să rămână de veghe până când se va face
din nou
peste lume
un mare întuneric,
mai întins decât undele ghimpelui fiinţial...

hm, de ce îi spun ghimpe?
aşa, uite, m-am îndrăgostit eu de tine ca de un poem
de-al lui nichita, ca de imensa lumină în care îţi strălucesc
coapsele

aşadar la ghimpele acela vechi de miliarde de ani
sau la umbra unui derviş zăpăcit,
care cândva te-a prevestit cu lacrimi în ochi,
acolo rămăsesem...

la floarea aceasta portocalie pe care tu desigur
o porţi acum aninată acolo unde
se începe cupa sutienului,
la fel de nedumerită şi ea ca o picătură de ceai verde

de fapt,
curburile sânilor tăi
zăpăcesc mâinile acestea de olar şi nu te mai
ştiu duplica din pământ

nici eu nu ştiu ce să spun
cred că bomboanele fac acum circ printre boabele de piper
de ce?
numai tu ştii să combini uneori legile dulceţurilor cu mirosul mediteranei

dacă mă rogi acum să plec
se ascund piramidele
din nou
sub pleoapele unui zeu rece
şi eu voi muri, desigur, pe drum.