Tolănit într-un leagăn printre perne, sprijină brațul de spătar, către o îngereasă cu două rânduri de aripi, din Ordinul Purificat al Virtuților. Aceasta îl privește pe sub gene, îi zâmbește și își umflă pieptul sub mantia lungă din păr de cămilă. Îi spune că-l va durea puțin. Șterge cu vată muiată în spirt, apoi înfinge acul în venă. Cerneala roșie pătrunde în trup și se împrăștie prin artere. El își întoarce capul, se strâmbă, ridurile dipuse radial în colțul ochilor ar trebui să o neliniștească pe servitoarea cu șolduri legănate.
-Destul îi spune
-Pleacă! îi spune
-Nu uita deseară să vii să mi te oferi!
Îngereasa cade în genunchi, își lipește fruntea de vârful piciorului său, își strivește buzele de mătasea papucului, prin care degetele se conturează vag.
El bate din palme și poruncește să i se aducă vin și ananas. Se cufundă între perne. Sub fruntea înaltă ochii nu au pleoape și ard încontinuu. Barba rară îi încadrează pomeții. Capul este întreg, are însă doar jumătate de trup și se sprijină în singurul umăr cu care scriitorul l-a înzestrat, înainte să-l piardă.
Dincolo de camera în care obișnuiește să-și petreacă o bună parte din zi, forfota orașului cutremură vitraliile alungite până sub tavan, deasupra slujitorilor încremeniți în dreptul celor cinci uși care coboară împărăția cerurilor în stradă. De-a lungul pereților șiruri de laioli împăiați îl păzesc pe dumnezeu.

Au trecut câțiva ani de când a plecat. Era dimineață și s-a târât pe străzi până când soarele s-a oprit în mijlocul cerului. Atunci s-a prăvălit într-un șant. Ostenise. Tot drumul sărise într-un picior, încercase cu mâna și cu capul să se sprijine de ziduri, să nu cadă, se strecurase printre picioarele trecătorilor, printre pantalonii călcați la dungă și rochiile sobre ce se grăbeau oriunde și-l ocoleau în ultima clipă.
O femeie tânără l-a observat. Avea între degete o plăcintă cu carne. A aruncat-o pe trotuar și a împins-o cu sandaua către arătarea prăbușită pe marginea drumului. Nu vroia să-l atingă. El a cules-o, a înclinat capul spre doamna binevoitoare, a azvârlit pomana între fălci și a înghițit-o fără să o mestece. S-a mângâiat pe jumătatea de burtă, apoi i-a făcut semn bunei samaritence să se apropie. În jur strada se golise de oameni, rar mai trecea câte un câine.
Femeia făcu doi pași înspre el, apoi se opri.
-Te cunosc? îl întrebă.
-Semeni cu un scriitor de duzină, unul care se plimbă prin baruri și confecționează povestiri la minut, în schimbul unei beri!
El n-a răspuns. S-a încovoiat și a gemut.
Femeia s-a apropiat și mai mult. Un centimetru mai departe jumătatea lui de piept urca și cobora.
-Te simți bine?
-Da! i-a răspuns.
Apoi își amintește cum s-a repezit și a mușcat-o de sân, cum a ronțăit sfârcul până l-a însângerat, până a umplut-o de voința lui. Unghiile ei l-au zgâriat pe față și pe braț, au scos de sub piele lichidul apos, au încercat să-i smulgă de dedesubt carnea. Urletele, alternând șăgalnic cu gemete înfundate, au coborât tot mai mult până au încetat.
-Acum du-te și spune-le despre mine!
Femeia își scutură pletele confuză. Cerceii se legănară în urechile mici, trandafirii. Încercă să spună ceva. Nu reuși. Bluza albastră se pătase de sânge, prin ea sânul mușcat împungea țesătura.
Îngrozită își văzu mâinile apropiindu-se de fustă. Degetele se opriră un moment să mângâie mătasea și prin ea formele unduioase, apoi se înfipseră și sfâșiară materialul în sus, înspre coapse. În zadar încerca să-și cumințească palmele, să le trimită înapoi în pielea arătării. La fel bluza alunecă în jurul trupului, ca o piele jupuită. Goală, cu sânul umflat și buzele întredeschise, scânci neajutorată.
El îi zâmbi.
-Hai, du-te! o îndemnă.
Își uni degetele și făcu un semn discret.
Din umerii femeii crescuseră două aripi uriașe, grele, care o împinseră îndărăt și o rostogoliră pe spate. Căzu pe dalele de piatră, goală, cu picioarele răsfirate. Alte două aripi crăpară pielea în dreptul șoldurilor și ieșiră mai impunătoare decât primele, ascunzând corpul.
O lăsase în mijlocul străzii, din ce în ce mai străină, așa cum în alte orașe, alți adepți rămâneau în urma lui încremeniți, petrecându-l, cu omoplații sfâșiați de aripi. Aveau să se dezmeticească pe urmă și să-și părăsescă mamele și tații, soțiile și copiii, să dea foc locuințelor și să plece în lume, cu adidași comozi pentru drumul lung și toiege care să-i scape de hoți și de laioli. Ei au împrăștiat noua religie și l-au impus ca nou dumnezeu.

Așa cum îl ustură tot mai des jumătatea lipsă a trupului, la fel îl doare capul iar tâmplele îi pulsează într-un ritm cadențat. În jurul ochilor au apărut cearcăne tot mai adânci și mai dese, pete roșii care se întind înspre obraji. Încă nu știe ce e somnul. Însă pândindu-i pe alții noaptea cum abandonează lumea între cearceafuri, simte că s-ar calma și ar deveni mai puternic dacă s-ar putea odihni măcar un minut.
Plimbă între buze o felie de ananas, iar gustul ei seamănă cu alt gust mai vechi, păstrat într-o amintire. Suspină de plăcere.

Scăpase dintre ghearele scriitorului, dar încă se mai temea ca acesta să nu îl urmărească și să îl întoarcă în vocabular. Prefera să stea ziua ascuns într-un canal și pe seară să iasă, pe furiș precum șobolanii care îl însoțeau până la primul tomberon cu resturi împuțite. Mergea din oraș în oraș, ocolind drumurile.
În călimară mai era un strop de cerneală. Vlăguit, s-a dus într-o seară sub Podul Câinilor cu un Ochi să dezgroape tuburile. A înconjurat cazanul, în pânde din ce în ce mai apropiate. Un singur bătrân pricăjit se aciuase aici și își freca palmele deasupra focului. A aruncat cu o piatră, i-a spart capul, l-a dezbrăcat de haină și l-a împins cu singurul braț în adâncurile râului, apoi a început să sape cu degetele, scormonind sub gheață. În zadar. Scriitorul nu venise. Nu îi lăsase nimic. Poate, ascuns în întuneric, se pregătea să îl încolțească.
Se cutremură de frig și frică.
Tăie haina bătrânului în două părți egale, trase pe braț prima mânecă, apoi pe a doua și începu să țopăie înspre treptele care duceau deasupra podului. Pulpana paltonului se tot lovea de șold, înțepându-l. Pipăi pe dinafară și simți un obiect nedefinit. Scotoci în buzunar, căută în căptușeala ruptă și găsi un pix. Îl smulse și deșurubă capacul. Degetele îi tremurau. Mai întâi mirosi. Parcă ar fi avut înainte o farfurioară de lut, pe care o gospodină pricepută ar fi așezat în formă de floare câteva felii proaspete de ananas. Apropie mina de buze. Supse cu ochii închiși, până ce în obraji se căscară două cratere adânci și înguste. O senzație de leșin îi cuprinse tâmplele și îi învălui jumătatea de trup.
Suspină de plăcere.
Răsuflă adânc, își curăță bărbia, deasupra căreia câteva picături de sânge albastru se coagulaseră, se uscaseră și se risipeau acum în aerul rece, particulă cu particulă. Întremat, țopăi mai departe către scări, se sprijini de balustradă și urcă în strada pustie.
Dispăru.
În urma lui celălalt dumnezeu, abia conturat, doi ochi suspendați deasupra buzelor, degete și tălpi, îl observase neclintit. Ținea în pumn tuburile cu cerneală pe care scriitorul, sperând că personajul se va întoarce, le îngropase lângă cazan.
Mai departe, ghemuit, creatorul celor doi dumnezei se apropiase de pod și lăsase din loc în loc, împrejur, caiete deschise și cărți. Muiase colțurile paginilor în cerneală roșie.
Acum aștepta. Se mutase din calea vântului, să nu fie adulmecat.
Spera ca prada, cu nările umflate de mirosul sângelui, să se întoarcă, să dea târcoale, pas cu pas, să se apropie de filele care foșneau ușor, legănate de vânt, ca o prevestire, apoi să cadă în capcană.