Schijele vremii îl loviseră din mers
ca un fulger care a scrijelit copacul
a mers mai departe călare prin destin
cu un orgoliu moştenit din neam
care-i stopa plecările
pe drumuri fără izbândă.

Niciodată zilele şi nopţile nu erau la fel
aveau riscul presupus al căutării
aura solemnă făcea din el
un sfânt supus greşelii oamenilor
pe care le înţelegea fără să le suporte cu uşurinţă

Cu timpul
clipele agăţate de marginea neliniştii
alunecau în gustul de cenuşe al morţii
cum se aud picăturile de ploaie
lovind umerii încovoiaţi.
Linii frânte tăiate pe feţe spălăcite
cicatrici lăsate de-a latul privirii
este tot ce voiam să nu se întâmple
trecerea să fie a unui înţelept
şi nu o lamentare banală
a sfârşitului firesc
întâmplat mai demult
dacă norocul nu era acasă.