îl duceau întotdeuna legat la ochi
visa mereu la clipa când va simţi
în întunericul din faţa sa
zâmbetul hâd al călăului
cu un ultim efort buzele-i atingeau
pânza de in ce strălucea ca o placentă stelară
învelind ultimele cuvinte
îmi spuneam sunt unii oameni pentru care
timpul s-a născut mut de aceea se înfig
în acele ceasornicului să-şi reteze
cordonul ombilical
de fapt funia spânzuratului
deasupra lumii

un condamnat nu poate să asiste
decât la spectacolul acestei vieţi
ce va intra în eclipsă
în interiorul său
mă gândeam că nu există un prag pentru umilinţă
ştiam doar că de fiecare dată
când îşi dădea sufletul nu se împotrivea
prin ochii săi priveau fachiri şi înghiţitori de săbii
îl încurajau să înţeleagă odată
că moartea nu este decât o grimasă
aproape umană
de aceea este nevoie de o dublă
şi încă una
la sfârşit ştii pe de rost
fiecare replică

cortina se va lăsa moale
peste sufletul tău

cea mai intensă îmbrăţişare